În fatidica zi de 19 aprilie 2007, când pentru prima oară în România Parlamentul l-a suspendat pe preşedintele în exerciţiu, iar acesta la rândul lui a organizat (prin intermediul aliaţilor săi politici) un miting spontan, menit să demonstreze ataşamentul poporului faţă de domnia sa (sună cunoscut, desigur), Filarmonica "George Enescu" şi-a văzut liniştită de concertele ei săptămânale. M-am temut că nu voi putea ajunge la Ateneu din cauza mulţimii revărsate pe străzi, dar n-am întâlnit niciun manifestant în drumul meu. Mai târziu, noaptea, am văzut la televizor o mână de oameni puşi să scandeze învechite sloganuri gen "noi d-aicea nu plecăm..." şi pe preşedinte dându-le repetate asigurări că nu va renunţa în ruptul capului la lupta împotriva...bla, bla, bla.
Cu asta am încheiat partea de politică dâmboviţeană a articolului meu, cea muzicală s-a dovedit mai agreabilă, deşi şi aici lucrurile au scârţâit pe alocuri. Agreabilă a fost interpretarea Oxanei Corjos în lucrarea de tinereţe a lui Richard Strauss, Burlesca în re minor pentru pian şi orchestră. Liniştită şi stăpână pe sine, de parcă s-ar fi aflat în camera sa de studiu (cu toate că mai degrabă i-a acompaniat ea pe Jin Wang şi orchestra, decât invers - un motiv de stres pentru oricine altcineva), Oxana Corjos cânta ca un bărbat în pasajele de forţă şi ca o femeie în cele lirice. La bis a ţinut să ne arate încă o dată sensibilitatea sa într-adevăr remarcabilă, interpretând Cutia cu muzică, o mică piesă delicată şi sugestivă aparţinându-i fostului profesor de Teorie a Muzicii Victor Iusceanu. După care am văzut-o în sală, urmărind în picioare imensa Simfonie a III-a de Gustav Mahler (aproape 100 de minute, potrivit informaţiei lui Vladimir Popescu-Deveselu, informaţie ce s-a dovedit corectă).
Cea mai lungă simfonie mahleriană reprezintă o probă de încercare a puterii de rezistenţă a melomanilor, şi nu toţi au trecut-o. (Poate cei mai în vârstă înţepeniseră în scaune, săracii). Destui dintre ei au părăsit sala, ca în Simfonia despărţirii de Haydn, numai că acolo instrumentiştii fac acest lucru (ieşind unul câte unul din scenă), nu ascultătorii.
Mie, lucrarea nu-mi stă la inimă din alte motive, mai cu seamă datorită eterogenităţii ei stilistice. Prima parte, cea mai amplă, abundă în sonorităţi grandilocvente, iar ultima exhibă un patetism exagerat. Picantele teme din folclorul orăşenesc austriac, folosite adesea de Mahler în simfoniile sale, capătă o alură militară, mobilizatoare, la început, pentru a se transforma la final într-un mesaj de preamărire a omenirii salvate prin iubire. Frumos, dar inconsistent din punct de vedere muzical. Insistenţa compozitorului de a ne convinge că transpunerea ideilor filozofice (în cazul de faţă ale lui Friedrich Nietzsche din Aşa grăit-a Zarathustra) în muzică este nu numai posibilă, ci şi de dorit, constituie un alt motiv pentru care muzica celei de a treia simfonii mi se pare artificială. Socotesc că cele două limbaje, cel filozofic şi cel muzical, sunt iremediabil incompatibile.
Interpretarea a avut, şi ea, destule minusuri, în special tehnice (evidente în intervenţiile trompetelor, cornilor, violoncelelor etc.). Dar tot la acest capitol, de aplaudat solo-ul excepţional al trombonistului Florin Pane şi disponibilitatea interpretativă a mezzosopranei Antonela Bârnat, capabilă să treacă în doar câteva zile de la vivacitatea rolului comic al superficialei Tisbe din La Cenerentola / Cenuşăreasa de Rossini (pe scena Operei Române), la amploarea gravă a solo-urilor din simfonia mahleriană. Dirijorul Jin Wang, ca întotdeauna, un prieten statornic şi profesionist al orchestrelor bucureştene.