Dirijorul şi orchestra

Iată cel mai cunoscut şi verificat truism din lumea muzicii simfonice: aceeaşi orchestră sună diferit cu fiecare dirijor ce vine s-o conducă, la fel cum un instrument îşi schimbă de fiecare dată sunetul trecând prin mâna mai multor interpreţi. Dar cât de mult contează dirijorul în actul muzical? După părerea mea, e cel mai important factor, fără el (sau cu un dirijor slab) nimic nu viază. Multitudinea sunetelor emise de instrumentele orchestrei (urmărind partitura, fireşte) reprezintă materia primă pe care dirijorul o modelează potrivit gustului, cunoştinţelor şi intuiţiilor sale estetice. Atributele sculpturii sonore ce aspiră să se nască dinaintea publicului în sala de concert - dacă prinde formă şi viaţă sau rămâne o materie amorfă, de va fi frumoasă ori banală (ca multe altele) - i se datorează integral dirijorului.

Cel mai proaspăt exemplu este cel al Orchestrei de Cameră Radio: placidă (în cântat) un(des)eori, înviind (din când în când) cu ajutorul energiei transmise de câte un dirijor cu har, ultima oară (25 aprilie 2007) acesta fiind Jin Wang. Dirijorul chinez a conceput un program (dar a avut şi puterea să-l însufleţească) rafinat şi atrăgător, alcătuit din trei suite: prima - barocă (Suita a III-a în re major de Bach), a doua - neoclasică ("Păsările" de Respighi), ultima - impresionistă ("Mama mea Gâsca" de Ravel); la care a adăugat un concert de flaut modern, aparţinându-i compozitorului Josef Bardanashvili.

Uvertura impozantă ce deschide suita bachiană, Aria devenită şlagăr, dansurile întruchipate prin Gavota dublă, Bourre-ul şi Giga sunau cu rigoarea ştiută, însă adevărata măsură a profesionalismului ne-au dat-o interpreţii în celelalte două suite, conturate cu virtuozitatea delicată şi cantabilitatea suavă proprii capodoperelor. Puritatea mimetică a solo-urilor, caracterul pictural al muzicii şi varietatea ei coloristică, sincronia ansamblurilor - totul era fără cusur şi de un gust ales. Mă bucur că Orchestra de Cameră s-a lăsat convinsă de justeţea viziunii artistice a dirijorului Jin Wang (deşi, după oarecare împotrivire, din câte am auzit) deoarece în demersul interpretativ trebuie să se impună o singură părere, mai ales atunci când ea este autorizată, disputa, chiar dacă democratică, nereuşind să producă decât confuzie. Sergiu Celibidache nu pregeta să insiste în a-i lămuri pe instrumentişti asupra subtilelor sale opţiuni interpretative, nu pentru că era îngăduitor de felul lui, ci în ideea de clarificare, de participare conştientă şi responsabilă a tuturor celor implicaţi în actul de trăire muzicală.

Concertul pentru flaut şi orchestră (de fapt pentru trei flaute: în do, alto şi piccolo) a fost, de asemenea, o surpriză extrem de plăcută, atât din punct de vedere componistic, cât şi interpretativ. Autorul, Josef Bardanashvili, este un georgian stabilit, din anul 1995, în Israel. În concertul său se aud cele mai diverse ecouri - de la sonorităţile suave ale pieselor de clavecin până la durităţile atonale din compoziţiile lui Schonberg şi Stravinski, trecând prin jazz şi rock - adunate şi topite într-o muzică unitară, pasională mai cu seamă, ce apelează cu succes la ingenioase combinaţii instrumentale. Iar Yossi Arnheim, flautist principal al ansamblului Israel Philharmonic Orchestra, solistul concertului, este în mod cert un instrumentist cu deosebite calităţi, în cântul căruia virtuozitatea pare cel mai firesc lucru, ea servind întru totul expresivităţii frazării.

Jin Wang nu numai că a acompaniat cu minuţiozitate şi supleţe concertul de flaut, dar i-a dat şi anvergura unei mari lucrări, alternând inspirat prim-planurile orchestrale cu cele solistice.