Bătrâneţea cu Peter O'Toole - Venus

Un confrate critic de film a spus după Oscaruri că regretă nespus că Peter O'Toole n-a primit statueta pentru rolul din Venus. Toată lumea îi ţinuse pumnii lui Forest Whitaker. Peter O'Toole fusese nominalizat de mai multe ori în decursul timpului, dar, aşa cum se obişnuieşte pentru a acoperi deficitul, a primit în 2003 un Oscar compensatoriu pentru întreaga activitate. Probabil că americanii se aşteptau să moară în anul următor (sunt cinică, dar ei sunt mai cinici decât mine.).

Am văzut ieri mica bijuterie care e Venus şi mi se pare nedrept că acest imens actor a recăzut în umbra Academiei Americane de Film. Filmul realizat de Roger Michell nu e un simplu film. Este foarte asemănător cu A Prairie Home Companion al lui Robert Altman - un film de rămas-bun, cu atât mai plin de sensuri cu cât vine de la doi actori, Peter O'Toole (care pe 2 august împlineşte 75 de ani) şi Leslie Phillips, care are deja 82, care interpretează rolurile a doi actori veterani, odinioară celebri, ce se apropie de punctul terminus cu paşi de catifea. Iau micul-dejun la aceeaşi cârciumă unde îşi etalează şi compară pastilele pe masă ("Alea albastre sunt mai bune", spune Maurice, interpretat de O'Toole), îşi negociază şi ironizează reciproc anxietăţile, beau un whisky mic, merg la teatru.

Prietenia lor îndelungată care îi pregăteşte acum pentru moarte e confruntată încă de la debutul filmului cu apariţia unei intruse, tânăra nepoată a lui Ian (Leslie Phillips) care e trimisă de la ţară să-l îngrijească. Dar ea nu e deloc o infirmieră. E botoasă, poartă fuste scurte, bea de stinge şi vrea să se facă model. Ciudata prietenie dintre tânăra Jessie şi fostul curtezan Maurice pare la început la fel de nepotrivită ca laptele şi ceaiul de lămâie, dar, pusă în relaţie cu operaţia de prostată care-i anulează eroului virilitatea, se transformă într-o aproape perversă relaţie de afecţiune. Exact cea ce-i trebuie bărbatului ca să poată muri împăcat.

Scenaristul Hanif Kureishi (care a scris Intimacy), regizorul Roger Michell şi producătorul Kevin Loader alcătuiesc o echipă sudată. Ei au realizat în 2003 The Mother, în care o mamă se îndrăgosteşte de iubitul fiicei. Împreună au făcut acum unul dintre cele mai tandre şi mai pătrunzătoare filme despre bătrâneţe - cu tăcerile ei de dimineaţă, când te întrebi cum e când mori, cu caldele întâlniri de rămas-bun, cu clipele când îţi descoperi vechii prieteni în ferpar, cu ultimele plăceri (ne)interzise. Magistral scris, filmul are o tandreţe care nu e egalată decât de umorul replicilor şi de carisma actorilor. Nu poţi fi acuzată de gerontofilie dacă te îndrăgosteşti chiar şi acum de Peter O'Toole, mai ales că acesta nu are nici o clipă doza de infatuare pe care i-ar putea-o da statutul sau faptul că are multe în comun cu rolul. Şi O'Toole, şi restul actorilor (inclusiv Vanessa Redgrave pe post de fostă soţie bătrănă înconjurată de mâţe) au enorm de multă graţie, de grijă în felul în care joacă. Cred că "grijă" e cuvântul care defineşte cel mai bine Venus.