Peter O'Toole, irlandezul zburător - Venus

Văzându-l pe Peter O'Toole în eleganta sală de la Kodak Theatre aşteptând pentru a opta oară în viaţă verdictul final al Oscarurilor şi gândindu-te cum arăta el în Lawrence of Arabia, How To Steal a Milion sau The Night of the Generals ţi se strânge inima şi îţi vine să exclami asemeni chelneriţei din Venus: Vai, Doamne, cât era de frumos! Până şi albastrul intens al ochilor i s-a tulburat, neschimbată rămânându-i însă privirea, acel amestec unic de uimire neîncrezătoare şi ironie amuzată, de sarcastică superioritate şi exaltare maladivă, de tăioasă duritate şi adâncă melancolie.

Înalt, blond, distins, el nu a fost niciodată omul care te îndeamnă la familiarisme, ci mai degrabă întruchiparea eleganţei britanice, politicos distantă şi rece. Poate şi de aceea a fost supranumit "cel mai desăvârşit englez dintre irlandezi". El este însă mândru de obârşia sa, lucru pe care îl afirmă de fiecare dată când are prilejul şi îl subliniază printr-un mic detaliu vestimentar: poartă întotdeauna şosete verzi. După cum mândră este Anglia de cariera lui scenică. Renumit actor de teatru shakespearian, el a fost rând pe rând Hamlet (chiar în regia marelui specialist, Laurence Olivier), Macbeth, Shylock, Petruchio din Femeia îndărătnică, Lysander din Visul unei nopţi de vară. Repertoriul său se întinde însă de la Cehov (Unchiul Vania) şi Bernard Shaw (Pygmalion, Major Barbara, Om şi supraom) până la Becket (Aşteptându-l pe Godot) şi John Osborne (Priveşte înapoi cu mânie). Pentru că, spune el, "teatrul, teatrul, teatrul este singura şcoală". Pentru că iubeşte mai mult decât orice această artă a momentului: "Îmi place efemerul şi urăsc definitivul. Îmi place actoria clasică deoarece ai nevoie de un registru vocal precum un cântăreţ de operă, de mişcare precum un balerin, plus de abilitatea de a juca şi de a-ţi transforma întregul corp într-un instrument muzical la care să poţi cânta". Nici că se putea o mai bună desluşire a secretului artei sale pe care şi-a dăruit-o în paralel publicului pe scenă, pe ecran şi la televiziune (peste 100 de piese, 50 de filme şi 20 de producţii TV).

Aşa cum afirmă prin gura personajului său din Venus, pentru O'Toole secretul vieţii este să ai şi să oferi plăcere. "Ce minunate erau zilele când mă duceam la Paris să beau o bere şi mă trezeam în Corsica, când plecam de acasă după un pachet de ţigări şi mă mai întorceam după o lună!" Unii numesc asta boemie, alţii excese. De fapt, O'Toole nu a vrut sau nu a putut niciodată să le reziste nici atunci când băutura era să-l omoare distrugându-i pancreasul şi făcându-l dependent de insulină. El nu se defineşte drept un "heavy drinker", ci drept un incorigibil romantic, un veşnic îndrăgostit de femei şi de poezie. Iar dintre toate poeziile cel mai mult îi plac sonetele lui Shakespeare. Ştie 154 pe de rost şi e gata în orice clipă să recite unul. Aşa cum o face în Venus (sonetul XVII).

Peter O'Toole nu a alergat niciodată după premii şi distincţii, ci dimpotrivă. Drept care nici soarta nu l-a prea răsfăţat în această privinţă. Opt nominalizări la Oscar pentru filmele sale cele mai importante şi niciun premiu. În 2003 Academia de la Los Angeles a hotărât să-i ofere o statuetă pentru "remarcabilul talent cu care a dat istoriei cinematografului câteva dintre personajele sale memorabile", statuetă pe care O'Toole a vrut iniţial să o refuze pe motiv că mai e încă în activitate. N-ar fi fost primul refuz; în 1987 nu a vrut să fie înnobilat din motive personale şi politice, rămânând astfel poate singurul mare actor londonez contemporan fără această distincţie. Ceea ce nu înseamnă că nu e cel mai nobil.