Supravieţuitorul - Venus

Anul acesta, Peter O'Toole ar fi trebuit să ia în sfîrşit Oscarul ăla. Nu spun că performanţa lui din Venus ar fi mai mare decît performanţa premiată a lui Forest Whitaker din The Last King of Scotland. Nu spun nici că marile lui performanţe din trecut ar obliga Academia Americană de Film să se grăbească să-l premieze cît mai trăieşte. Nici vorbă. După mine, O'Toole merită premiat pentru însuşi faptul că mai trăieşte. Spuneţi şi dumneavoastră: dacă acum 30 de ani aţi fi fost puşi să ghiciţi cine va rezista mai mult dintre el şi Burton, pe cine aţi fi mizat? Pe furtunosul fiu de miner, cu ceafă de taur şi voce de rege, care ieşise aproape teafăr din două căsnicii cu Elizabeth Taylor, sau pe gracilul estet cu ochi febrili şi ten aproape străveziu, care la 40 de ani deja se potrivea perfect în rolul lui Don Quijote? Or iată că în curînd se vor împlini 25 de ani de la moartea lui Burton, iar O'Toole nu arată mult mai nesănătos decît pe vremea aceea. Este o performanţă, poate chiar performanţa lui supremă - şi n-o spun cu intenţia de a-i minimaliza pe Lawrence, pe dl Chips, pe Quijotele şi pe cei doi Henrici ai lui (Henric al II-lea în Becket şi iar Henric al II-lea în The Lion in Winter), ci cu sentimentul că şi el ştie asta, că sursa extraordinarei lui luminozităţi din Venus e această conştiinţă ghiduşă, jubilatoare, a performanţei de a fi supravieţuit. Şi fără a se lăsa de prostii. Fără a se lăsa măcar de fumat. Există un Dumnezeu.

O'Toole joacă rolul unui actor pe nume Maurice. Cel mai bun prieten al lui e tot un actor, Ian (Leslie Phillips). Într-o bună zi, Ian e înştiinţat de o nepoată de-a lui că va trebui s-o găzduiască, în apartamentul lui din Londra, pe fiica ei adolescentă. Fiind genul de moş nepămîntean care spune "rect" în loc de "cur", Ian e convins că fata va fi un înger, drept care nu mai ştie unde să fugă atunci cînd ea se dovedeşte a fi o adolescentă modernă normală - nedelicată, tupeistă, înarmată cu aerul ăla de falsă experienţă pe care puştii de azi par să şi-l perfecteze de la trei ani. Dar Maurice nu fuge. Un simţ al distracţiei, pe care-l vedem trezindu-se instantaneu în ochii lui, îl determină să se apropie de ea şi să se prezinte. "Maurice", repetă el încîntat, ca un gentleman explorator pe care lipsa de graţie socială a interlocutorului său canibal îl face cu atît mai conştient de civilizaţia sa. În scurt timp, fata iese cu ei la teatru, unde chiar se simte bine. Cum marea ei ambiţie e să fie manechină, Maurice îi aranjează să pozeze într-un studio de pictură. Dar (şi aici filmul iese definitiv de pe terenul tradiţional, igienic şi bine luminat, al duelurilor cinematografice dintre tinereţe şi bătrîneţe şi intră pe un teritoriu mai dificil) interesul lui Maurice nu se limitează la progresul ei cultural şi profesional, ci încearcă să îmbrăţişeze şi alte zone. "Picioarele tale, fundul tău, ochii tăi...", enumeră el. Şi, după o pauză: "P***a ta."

Ce anume vrea Maurice? Tehnic, nu mare lucru: doar să-i îndruge baliverne, să-i recite sonete şi, în situaţii de criză, să se uite la sînii ei goi. Pe de altă parte, Maurice e ceea ce se cheamă - tot tehnic - "un boşorog libidinos", iar relaţia pe care o dezvoltă cu Venus (cum îi zice el) nu poate să nu evoce, prin unele situaţii şi detalii (cerceii cu care-i cumpără bunăvoinţa), sfera sordidului. Faptul că pînă la final nu mai pare sordidă, ci frumoasă şi importantă, se datorează nu doar fervorii descărnate a lui O'Toole - darului său de a pune puţin Don Quijote în tot ce face -, ci şi delicateţii excepţionale a scriiturii lui Hanif Kureishi şi a regiei lui Roger Michell. Venus (Jodie Whittaker) e superb aleasă: nu e o tînără tulburătoare sau una victimizabilă, ci una aspră şi obraznică (o cocalară, ca să vorbim pe şleau) şi soliditatea ei prozaică, nu prea impresionabilă (dar nici nesimţitoare), scoate şi mai bine în evidenţă absurditatea lirică a efuziunilor lui Maurice. Nimeni nu e mai conştient de absurditatea asta decît Maurice însuşi. "Un băiat? Ce băiat?", îşi iscodeşte el dulcineea, gustînd din plăcerea geloziei ca dintr-un vin vechi. În cel mai uimitor moment al filmului, el se învoieşte să-şi pună apartamentul la dispoziţia lui Venus şi a băiatului respectiv, apoi se gîndeşte mai bine şi hotărăşte să facă scandal: nu vrea să fie un moş cumsecade - tot ce vrea e să i se recunoască statutul de mascul, de rival.

Venus are un aer testamentar, dar nu e aerul ăla plin de importanţă, amestec de autocelebrare şi autocompătimire, care, de la Limelight al lui Chaplin la All That Jazz al lui Bob Fosse, a stricat testamentele atîtor "monştri sacri". O'Toole nici nu se prezintă ca un "monstru sacru"; personajul său nu mai ia prea în serios actoria şi, dacă a avut cîndva abilităţi şi realizări excepţionale, nu se insistă pe ele. Dacă Venus e un testament, el ne spune că realizările de genul ăsta nu sînt atît de importante şi că singurele abilităţi actoriceşti care contează pînă la urmă sînt aceea de a-i recita un sonet unei fete, aceea de a-i spune o măscară şi, dacă se poate, aceea de a face lucrurile astea atît de frumos încît să nu se mai ştie care e sonetul şi care e măscara.