Venus, o poveste cu şi despre Peter O'Toole

După cum am spus, scris şi perorat după ce am văzut Venus, şi înainte şi după Oscaruri, pe ici, colo, şi pe blog (lobby, lobby, vrem award!!!), iar l-au furat pe Peter O'Toole de Oscar. A opta oară. După ce i-au dat unul omagial în 2003 şi el a zis, "I still wanna win the lovely bugger!".

Din 1963 (Lawrence of Arabia) şi până în 2007 (la Venus), nimic. La fel pentru Becket, The Lion in Winter, The Ruling Class, Good Bye, Mr. Chips, My Favorite Year, The Stunt Man. Unul din cei mai imenşi şi influenţi actori de cinema, care face parte intrinsecă din istoria acestei arte. Oricum Forest Whitaker (câştigătorul), ar fi trebuit nominalizat pentru rol secundar, iar DiCaprio, Ryan Gosling şi Will Smith (contracandidaţii), ar trebui să mai stea o tură, să mai ia o pauză, să mai vadă un film cu O'Toole, să ia notiţe. Acum cînd el devine, definitiv, marele perdant al Oscarurilor şi intră în Cartea recordurilor la no win, la cei 74 de ani fragili pe care-i are. Ce şanse ar fi fost ca să mai joace într-un film nominalizat, acum cînd apare ca supporting sau guest-starrring, de la Troy la Lassie şi filme TV?

Dar Peter O'Toole rămâne Murphy, generalul Tanz, Eli Cross, românul Liviu (din Foxtrot, 1976), Robinson Crusoe, un prototip de profesor, dintre cei mulţi şi excentrici, de la Chips, Svengali, la cel al ultimului împărat, iar acum şi Maurice din Venus. În filmul lui Roger Michell (Notting Hill), scris de Hanif Kureishi (Buddha of Suburbia), el este un actor obosit, retras, singuratic şi fragil, la vârsta a treia, la polul opus faţă de Cesar Valentin (actorul vanitos din Wings of Fame) sau de Alan Swann (parodia de Errol Flynn din My Favorite Year). O'Toole ar fi putut liniştit fi Maurice (dacă ar fi fost un actor mai ghinionist, lipsit de succes), dar nu încearcă să se joace numai pe sine. Din relaţia lui cu prietenul său şi confratele Ian (Leslie Phillips), se zăresc regretele pentru prietenii săi dispăruţi, Richard Burton şi Richard Harris.

Dar Maurice nu poate rezista unei ultime tentaţii de a deveni ridicol în ochii celorlalţi, se îndrăgosteşte de nepoata lui Ian, Jessie (Jodie Whittaker), o Dulcinee vulgară, fetişcană de la ţară poposită în Londra. Din nou O'Toole este Pygmalion, dar nebun şi bătrân, şi Don Quijote asemenea, într-o ultimă cruciadă romantică contra fatidicelor mori de vânt. Momentele sensibile sunt mai ales cele din scenele personajului său alături de fosta soţie, graţioasa Vanessa Redgrave.

Am zis mereu că O'Toole ar fi trebuit să-l joace pe Prinţul lui Teodorescu-Branişte, personaj la fel de intempestiv cu o ultimă iubire, bântuit de fantomele unui trecut orbitor. În Venus, un cadru de început, care se repetă la final, reprezintă esenţa personajului lui Maurice, aceiaşi dorinţă ca în Faust. Filmul este în acelaşi timp o comedie şi o dramă, extrem de uman şi tragic şi ridicol, despre ultimele nebunii din viaţă, un ultim tango la Londra. Duceţi-vă şi vedeţi-l pe Peter O'Toole şi daţi-i voi Oscarul. Din suflet, din inimă.


Notă: Acum şi pe blog la http://www.protv.ro/bloguri/ald-s-movieland