Teatru muzical

Dragii mei cititori, mulţi-puţini câţi veţi fi fiind (pentru doi, hai trei, pot să bag mâna-n foc), vă rog să nu luaţi în seamă CV-ul superlaudativ al pianistului englez Michael Roll preluat (de pe internet) în programul de sală al concertelor Filarmonicii bucureştene din 3 şi 4 mai 2007. Nu de alta, dar mă tem ca nu cumva să puneţi la îndoială judecata mea critică, căci în cele ce urmează nu am de gând să spun nimic bun despre domnia sa.

Încep cu tentativa de a-i descrie mimica à la Jerry Lewis - o încântare de sine tradusă prin zâmbete repetate şi chiar râsete de satisfacţie -, apoi mişcările ample ale braţelor la încheierea unor pasaje în crescendo sau gesturile perfect inutile îndreptate spre orchestra atentă (numai) la dirijor, izvorâte toate dintr-un surplus energetic şi o teatralitate improprie (de regulă) interpreţilor muzicii clasice. Virtuozii secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea obişnuiau să se entuziasmeze de propriile execuţii, sărutându-şi degetele cu care reuşiseră să rezolve un pasaj tehnic dificil ori să dea glas unei cantilene duioase, pentru ca imediat să-şi întrebe publicul dacă vrea să le mai audă o dată. Michael Roll lăsa să se întrevadă aceeaşi atitudine de autoadmiraţie: "Priviţi-mă şi ascultaţi-mă, oameni buni, unul mai grozav ca mine n-aţi mai întâlnit!"

Nu numai gesturile şi grimasele, ci şi felul de a cânta aparţinea unui soi (modern) de manieră virtuoză. În al patrulea concert pentru pian de Beethoven, mai degrabă delicat şi rafinat, Michael Roll nu era preocupat de descoperirea vreunui sens muzical pe care să-l împărtăşească ascultătorilor. Dimpotrivă, ba grăbea, ba rărea, ba se învolbura ajungând la un fortissimo tunător, ba încerca să-şi subţieze sonoritatea lovind sec clapele pianului în registrul acut, ba ţinea pedala până când sunetele se amestecau definitiv, ba încerca să "romanţeze" încheierile de frază ş.a.m.d.

Nu mă îndoiesc că la 12 ani Michael Roll cânta Concertul de Schumann (din aceeaşi sursă - CV-ul artistului), mă întreb numai ce muzică ieşea de sub degetele lui, în afara notelor partiturii, dacă acum, în plină maturitate, Concertul nr.4 de Beethoven era pe cât de aparent spectaculos, pe atât de sărăcuţ emoţional.

Ca să fiu totuşi îngăduitor, spre sfârşitul părţii a doua şi în final interpretarea dădea semne că ar vrea să revină la tiparele ei logice. Ştim prea bine că la Beethoven nu e vorba de note şi de bravada cu care le cânţi, ci mai ales de recuperarea unui traseu al transcenderii.

Din fericire, cealaltă lucrare din program, Concertul pentru orchestră de Bela Bartok ne-a fost redată, de către Horia Andreescu şi instrumentiştii filarmonişti, cu deplină acurateţe stilistică (deşi câteva imperfecţiuni solistice sau ale compartimentelor de coarde, în special în segmentele de fugato, şi-au făcut loc).

Bartok a scris Concertul pentru orchestră spre sfârşitul vieţii, izbutind o sinteză a creaţiei sale prin apropierea, puţin obişnuită, a materialului tematic de sorginte folclorică de formele muzicale clasice, revenind la seninătatea discursului european. Horia Andreescu a evidenţiat verva şi dinamismul muzicii, alături de momentele ei meditative ori lirice, cu siguranţa şi strălucirea ce-l caracterizează.