Francisco Rettig, un senior al baghetei

Orchestra Naţională Radio a dedicat concertul ei de vineri 11 mai 2007 postului de radio România Muzical, cu ocazia împlinirii a 10 ani de la înfiinţare. Fuseseră invitaţi violonista Mihaela Martin (cu Concertul în sol minor de Bruch) şi dirijorul chilian Francisco Rettig, un oaspete obişnuit al scenelor de concert româneşti. Din păcate, violonista română a avut un accident pe aeroportul din Munchen şi n-a mai putut onora invitaţia. Locul ei l-a preluat, interpretând acelaşi concert, Gabriel Croitoru.

Fireşte, n-a avut suficient timp să se pregătească, dar concertul de Bruch nu este unul dintre cele mai dificile din literatura violonistică. Gabriel Croitoru a parcurs fără prea mari probleme prima parte, începând cu cea de-a doua, însă, deficienţele de intonaţie (semnul cel mai clar al lipsei de studiu) au devenit supărătoare. Pentru ca, în final, filmul desfăşurării să se întrerupă, violonistul reuşind cu greu să se regăsească şi să încheie concertul împreună cu orchestra.

Totuşi, Gabriel Croitoru are nervi de oţel dacă, după cele întâmplate, a mai fost în stare să răspundă aplauzelor de consolare şi chiar să dea un bis. A cântat Sonata nr.3, Balada (dedicată lui George Enescu) de Eugene Ysaye, cu prudenţă şi cu aceleaşi veşnice probleme de intonaţie care, în ultimă instanţă, anulează frumuseţea oricărui demers interpretativ (la instrumentele cu coarde).

Am scris "aplauze de consolare", dar se pare că m-am înşelat, ele veneau din convingere! Căci toţi cei intervievaţi după concert de către redactorul postului România Muzical (i-am auzit a doua zi) îşi declarau încântarea produsă de interpretarea concertului de Bruch ori a Sonatei de Ysaye. Ciudat public, frecventează ani de-a rândul sălile de concert şi nu ajunge să discearnă între o redare corectă şi una minată de greşeli. Cât ai fi de neprofesionist, până la urmă, tot ascultând muzică, ar trebui să începi să te pricepi puţin, nu credeţi?

Cum spuneam (în titlul cronicii), Francisco Rettig mi-a lăsat impresia unui senior al baghetei. N-a avut nicio ezitare, în momentele în care solistul pierduse şirul, continuând netulburat finalul concertului de vioară, împreună cu orchestra, până când lucrurile au reintrat în normal. Însă mult mai important era felul în care a gândit Simfonia a IV-a de Brahms. A atacat suplu şi delicat celebra anacruză de început, imaginând un sunet ce vine dintr-un izvor neştiut, abia la primul său gest dezvelindu-i-se cursul. Impresia de eleganţă şi calm s-a menţinut de-a lungul întregii simfonii, dirijorul părea să deţină o funcţie magică, aceea de a îndemna orchestra să povestească, să participe emoţional pentru a ne înfăţişa nouă, ascultătorilor, evenimentele (muzicale) create de Brahms, în timp ce el nu se implica cu totul, rămânea cumva deasupra tumultului şi în acest fel sugera caracterul efemer al muzicii, existenţa ei la graniţa dintre vis şi viaţă.

Este pentru prima oară când disting această notă de relaxare stimulatoare într-o interpretare a ultimei simfonii brahmsiene; ea conferă muzicii o alură elevată şi în acelaşi timp deschide spiritul nostru asupra ideii, mai mult presimţită, de a-şi lua îndrăzneala transcenderii strâmtei înţelegeri de până atunci. Şi cât de frumos poate cânta, câteodată, Orchestra Naţională Radio...