Special pentru LiterNet, de la Cannes 2007 - 1

"Sper ca nici un canadian să nu se supere acum pe mine, după ce am vorbit despre ospitalitatea lor. Sper să nu ne trântească, speriaţi, uşile în nas", a spus, zâmbitor, Michael Moore la conferinţa de presă de după prezentarea celui mai recent documentar al său, Sicko, pentru care riscă să ajungă la închisoare. Moderatorul l-a întrebat dacă n-ar vrea să se stabilească în Franţa - pentru că în film Moore compară sistemul de sănătate din SUA cu cele din Franţa, Marea Britanie, Canada şi Cuba -, la care Moore a replicat, trist, dar zâmbind în continuare, că moderatorul ar face mai bine să se gândească de două ori înainte de a mai lansa o dată invitaţia.

Un jurnalist canadian i-a replicat că lucrurile nu stau în Canada chiar aşa cum le-a prezentat Moore în film, povestind ce a păţit cu mama sa în urmă cu câteva săptămâni, când aceasta a fost nevoită, din pricina unei erori, e adevărat, să aştepte trei ore pentru a fi consultată. Moore s-a limitat să îl întrebe dacă ar fi dispus să schimbe asigurarea canadiană cu cea americană, la care jurnalistul a zâmbit şi a răspuns că niciodată. "Asta am vrut să aud" a replicat Moore, continuând prin a spune că filmul lui nu a vrut să demonstreze decât că alte sisteme funcţionează mai bine decât cel de peste ocean şi nu că alte sisteme nu ar fi perfectibile. Am povestit mai multe din această întâlnire cu Michael Moore pentru că a fost până azi, 19 mai 2007, cea mai interesantă conferinţă de presă a festivalului. Moore a fugit practic cu filmul la Cannes, căci administraţia americană - care se pare că nu-l mai tolerează, l-a dat în judecată şi ameninţă cu confiscarea tuturor materialelor filmate.

Vorbind despre documentare, Barbet Schroeder spune că orice film bun, nu contează dacă e ficţiune, este tot un documentar. Cel mai recent film al său, L'avocat de la terreur, primul de la Amin Dada încoace, face portretul controversatului avocat francez Jacques Vergès, care a apărat luptători algerieni pentru libertate, dar şi mai mulţi dictatori africani, pe Klaus Barbie, terorişti germani, având legături şi cu Carlos Şacalul. Filmul, prezentat în secţiunea Un Certain Regard, are marea calitate că nu acuză, dar nici nu face un portret encomiastic. Prezintă ordonat faptele, întărite de interviuri, inclusiv unul telefonic cu Carlos (aflat, cum se ştie, în puşcărie), imagini de arhivă, unele inedite. Dincolo de activitatea avocatului, Schroeder, fascinat de imaginile emblematice ale răului, retrasează istoria mişcărilor teroriste din lume şi le pune în context atât influenţa cât şi rezonanţa. Ce e terorism pentru unii e mişcare de eliberare pentru partea adversă. În ceea ce-l priveşte pe Vergès, filmul dă de înţeles discret că probabil a trecut de mult linia subţire care separă, aşa cum singur spune avocatul, meseria de avocat de vulnerabilitate. Când am văzut filmul, în sală nu erau numai regizorul şi avocatul-erou, ci şi Pedro Almodovar.

Un alt film foarte interesant, dar pe altă filieră, este No Country for Old Men, realizat de Joel şi Ethan Coen şi prezentat pe 18 mai 2007 în Competiţia Oficială. Ecranizare a unui roman de succes al lui Cormac McCarthy, filmul pune în relaţie răul şi binele în America zilelor noastre. E şi comedie neagră - în buna tradiţie a fraţilor Coen, şi thriller, şi film de dragoste. Filmul aduce în prim-plan un excelent, nu credeam, Josh Brolin, în postura unui om simplu de la graniţa americano-mexicană care intră în posesia unei valize cu bani rămasă în urma unei răfuieli între traficanţi de droguri. Pe urmele lui pleacă un asasin psihopat (Javier Bardem) şi un şerif aproape de pensie, onest şi curat (Tommy Lee Jones). Personajul lui Brolin se află între rău şi bine, celelalte două personaje fiind efigii ale unor esenţe. Concluzia e însă tristă, răul e mai tare ca binele, dar filmul fraţilor Coen e o demonstraţie de cinema de calitate, sigur pe sine,- fireşte, cu obişnuitele cioace ale fraţilor -, dar cu replici nebune, cu ritm, cu poftă. Ţi-e drag să te uiţi la acest film, iar finalul te lasă cu gura căscată.

Mi-a plăcut, dar nu m-a dat pe spate The Banishment, al doilea film al lui Andrei Zviaghinţev, adaptare a unei povestiri de William Saroyan. Imagine superbă, personaje discrete, ca din spatele unor geamuri mate, dar prea lung şi cu prea mulţi timpi morţi. La fel de lung mi s-a părut Zodiac, aşteptatul film al lui David Fincher. Regizorul era copil când criminalul în serie autoporeclit Zodiac îşi începea activitatea. Acesta a fost stimulat de San Francisco Chronicle, care i-a publicat o vreme, cu religiozitate, scrisorile în care îşi recunoştea crimele cu date minuţioase. Fincher recreează istoria îndelungată a acestui criminal a cărui identitate nu e nici azi probată, şi o face cu mână sigură, sprijinindu-se pe nişte actori excelenţi (dându-i în sfârşit un rol pe măsură lui Mark Ruffalo), dar iarăşi, filmul e prea lung şi seria crimelor devine la un moment dat repetitivă. Sub The Usual Suspects şi 7even, Zodiac este totuşi un film corect, onest care sunt sigură că se urmăreşte cu mai multă atenţie în afara unui festival aiuritor şi obositor cum e Cannes-ul.