Fluturii sunt în continuare liberi - Special pentru LiterNet, de la Cannes 2007 - 2

Bună ziua, stimaţi ascultători. S-a întâmplat să fie aşa. La 12 noaptea, duminică spre luni, ieri spre azi adică, a fost un mare foc de artificii pe Croazetă. Ca de obicei, artificiile sunt aruncate de pe o platformă din port. Am fugit în papuci de casă, am coborât la timp dealul care separă cartierul unde stau de centru ca să mai prind 3 minute. N-am mai văzut aşa artificii de când m-a făcut mama. Unele se răsuceau mărunt ca fumul de ţigară. Ălea erau probabil dedicaţie specială pentru Wong Kar-wai. Sper să mai "dea cu artificii" şi la final, anul trecut s-au zgârcit organizatorii. Başca, au început să strângă florile de pe stradă chiar din seara când s-a încheiat festivalul.

Când ajungi gata obosit la Cannes, cum e cazul meu, foarte greu îţi păstrezi răbdarea şi toleranţa. Faţă de orice, începând cu filmele, continuând cu jurnalistele care intră peste tine în cabina de toaletă fără să bată la uşă, cu oamenii care merg prin tine fără să se uite înainte, cu alţi jurnalişti care bâţâie din picior în tăblia fotoliului tău, cu bătrânelele însoţitoare ale căţeilor de buzunar pe care poţi călca fără să vrei sau cu copiii suficient de mici cât să nu-i vezi şi să scrumezi în capul lor. Zice bine Alex. Leo Şerban, criticii de film sunt toţi nişte nevrotici. Nu mă consider critic de film, dar nevrotică, slavă Domnului, nu m-am plâns niciodată. Nici Roman Polanski nu cred că stă mai bine. A plecat de la conferinţa de presă cu filmul-colaj "Chacun son cinéma" după ce le-a zis jurnaliştilor că i-a tâmpit calculatorul pentru că nu mai ştiu să pună întrebări cu miez.

Ei, şi în nebunia asta cu lume multă, cu cozi, cu transpiraţi şi goană în contratimp - toată lumea zice, eh, ce-ţi pasă, te duci la Cannes -, de parcă aş veni la plajă (nici n-am apucat să încerc marea cu degetul) - bine e când găseşti măcar un film care să-ţi meargă la inimă. Din fericire, am găsit deja, şi festivalul e la jumătate. Mi-au plăcut Paranoid Park de Gus Van Sant, No Country for Old Men de Joel şi Ethan Coen, şi filmul lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Fără nici un fel de parti-pris, cred că până acum Mungiu are cele mai mare şanse la Palme d'Or, iar Anamaria Marinca la Premiul de interpretare feminină. Aş înclina să "votez" şi pentru Premiul juriului ecumenic, dar când spun asta, sunt contrazisă şi mi se aminteşte de filmul lui Andrei Zviaghinţev, The Banishment, care avea mai multă religie. Mă rog.

Despre Paranoid Park îmi vine greu să vorbesc (de altfel, nici nu mai îmi vine să vorbesc despre vreun film, îmi vine doar să spun "mi-a plăcut / nu mi-a plăcut".). Aş prefera să desenez cu un beţigaş pe glazura de la o prăjitură. Cred că o să fie premiat pentru scenariu, deşi e adaptarea unui roman, scris de Blake Nelson. Naraţiunea din roman era liniară, Van Sant o răsuceşte, reia felii, le taie fâşii, le reia din nou, le amestecă - aş spune în felul în care se amestecă cremele roz şi movulii pe genericul filmului lui Wong Kar-wai, My Blueberry Nights. Un adolescent pasionat de skateboard comite o crimă din greşeală. Ar putea fi descoperit. S-ar putea autodenunţa. N-o face. Cam asta e povestea, pentru că filmul e construit din reluări fluide, alcătuind din nou o extrem de penetrantă sondare a incomunicabilităţii vârstei tinere. Băiatul care are rolul principal este excelent. De fapt, cred că e în viaţă aşa cum e şi în film. L-am văzut la conferinţa de presă. Un chip etanş. Când vorbeşte, parcă se află în spatele unui geam mat. N-avem idee ce abisuri şi ce furtuni sunt în spatele figurii lui. Şi câtă frică. Ceilalţi adolescenţi au fost aleşi după un casting făcut pe net. Timpuri moderne. Pe băiatul din rolul principal l-a găsit Van Sant pe o pistă de skate. Pur şi simplu. Trecând peste faptul că proiecţia principală de presă a avut o - nepermisă la Cannes - problemă tehnică, mi-a căzut foarte bine Paranoid Park. Mă pregătesc acum sufleteşte pentru press-junket-ul cu Gus Van Sant, la care am avut bafta să fiu acceptată, în primul rând pentru că filmul va fi distribuit în România (de Transilvania Film). Ştiu şi regulile care trebuie urmate când faci un interviu la grămadă, cu alţi 10 jurnalişti: fără întrebări la care rişti să ţi se răspundă prin "da" sau "nu", fără întrebări inteligente ca să nu îl provoci să te contreze, fireşte, fără întrebări personale. Sper să meargă reportofonul.

Filmul lui Ulrich Seidl, Import / Export, pe mine m-a enervat. Cunosc documentarele lui Seidl, sunt fan ca să zic aşa, mi-a plăcut la nebunie primul lui lungmetraj, pe care l-aş lua cu mine pe o insulă pustie ca să nu uit de ce am plecat, dar filmul de anul acesta mă face să cred că autorul lui nu iubeşte deloc oamenii. E drept, graniţa e filiformă între ficţiune şi documentar, între permis şi nepermis. Seidl e cunoscut pentru felul în care se foloseşte de oamenii obişnuiţi pentru a-şi face filmele, exhibându-le slăbiciunile, obsesiile, tarele, dar să filmezi minute în şir oameni în vârstă, senili, care fac pe ei şi halucinează - fără ca ei să ştie - mi se pare inuman. Să-i mai şi costumezi pentru serbarea de Mardi Gras, punându-le în cap coarne cu beculeţe roşii, să mă ierte Seidl, dar nu mi se pare moral. Am înţeles ideea, am înţeles că 90 la sută dintre cei care apar în film sunt neprofesionişti şi că vin din acelaşi mediu cu cel în care sunt folosiţi, am înţeles ce a vrut să "zugrăvească" Seidl punând în paralel Austria cu Ucraina - şi anume că e rău peste tot, că Estul şi Vestul sunt mai asemănătoare decât credem, dar sunt destule secvenţe la care se putea renunţa măcar parţial. Printre ele cea în care o prostituată ucraineană suge penisul unuia dintre personaje, după ce vreo cinci minute umblase goală în patru labe, făcând pe căţelul. Mă îndoiesc sincer că femeile din juriu - majoritare ca număr - vor fi atât de încântate de film încât să-l voteze pentru Palme d'Or.

Am mai văzut o bucată din Actrices, al doilea film realizat de Valeria Bruni-Tedeschi, prezentat în Un Certain Regard probabil pentru că e vorba de Valeria Bruni-Tedeschi. Mi s-a părut o copie palidă şi forţată a filmelor lui Woody Allen şi Agnès Jaoui, lipsit de umor - deşi s-a râs în sală, lipsit de naturaleţe, jucat nesigur şamd.

Închei cu o chestie faină, care mi s-a întâmplat azi-dimineaţă şi datorită căreia am trântit titlul de mai sus. În interiorul palatului festivalului, când mă îndreptam spre clubul presei să beau o cafea, am găsit pe scări un fluture. Era măricel, maro cu două pete portocalii, şi stătea. Am crezut că are o aripă ruptă. De fapt, regizorul Constantin Popescu l-a văzut. L-am luat pe fluture în pumn (a stat cuminte), l-am dus pe balconul clubului şi i-am dat drumul. A zburat imediat. Pe urmă ne râdeam întrebându-ne dacă e jurnalist sau regizor, şi dacă e jurnalist ce fel de badge are. (Tot vedem mâine în competiţia oficială Scafandrul şi fluturele de Julian Schnabel.) Acesta e cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat la Cannes în cei patru sau cinci ani de când vin. Mulţumesc pentru atenţie, la revedere!