Please, mamă!... - Special pentru LiterNet, de la Cannes 2007 - 3

Bună ziua! Am fost cu un prieten la un supermarket să cumpărăm diverse. Aveam o bancnotă mare şi vânzătoarea n-a vrut s-o schimbe, aşa că am descărcat sacoşele şi am plecat. În spatele nostru era un singur client, o femeie despre care prietenul meu spunea cu zece minute înainte că sigur e de-a noastră. Văzând, dar neînţelegând ce se întâmplă, ea ne-a spus în română pe un ton calm, înţelegător: "E scump, nu-i aşa?" A doua zi cred că am văzut-o cerşind pe stradă. Spunea "please, mamă"... Prietenul meu şi-a adus aminte că la Veneţia se spune: "Daţi-ne monede per mangiare, per favore!"

Azi a fost conferinţa de presă de lansare a The World Cinema Foundation. Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ erau în sală şi au fost prezentaţi ca invitaţi. Mâine, marţi, ei vor participa la proiecţia de gală a filmului Pădurea spânzuraţilor, prezentat împreună cu un film marocan şi cu unul brazilian ca primele pelicule ce vor fi restaurate sub auspiciile fundaţiei. Martin Scorsese şi câţiva membri ai board-ului erau la masă, în faţa presei. Printre aceşti câţiva: Wong Kar-wai, Alejandro González Iñárritu, Walter Salles, Ermano Olmi, Stephen Frears, Alfonso Cuarón, Fatih Akin. Trebuia să vină şi Liviu Ciulei, dar are probleme de sănătate. Trebuia să fie la masă şi Cristi Puiu, care face parte din board, dar pentru el festivalul s-a terminat: tatăl său a murit. Un eveniment tragic cum e acesta aruncă în neant întreaga artă.

După rândul de mai sus, nu mai îmi vine să scriu nimic. Ce mai contează să spun că am făcut poze cu unii dintre marii cineaşti ai momentului, că am stat la un metru de Martin Scorsese, că am luat autograf de la Wong Kar-wai? Aşa e, fâs.

M-am trezit cu noaptea-n cap ca să ajung la filmul cu fluturele. (Trebuie să te mişti repede, ideal e să ajungi la proiecţiile de presă cam cu o jumătate de oră înainte.) Le Scafandre et le papillon de Julian Schnabel. În el este vorba despre redactorul-şef al revistei Elle (interpretat de un Mathieu Almaric slăbuţ) care are un accident cerebral şi se trezeşte cu sindromul "locked-in". E paralizat şi nu poate comunica cu exteriorul. Se simte ca un scafandru într-un costum greu. Asistente şi doctoriţe sexy, de care el se simte atras inutil, încearcă să-l reînveţe să comunice, să vorbească, adică să se transforme în fluture. Sesizaţi adâncimea metaforei, da? Filmul e construit simplist şi la fel de plat cum e şi titlul, aparatul preluând punctul de vedere al pacientului, acesta vorbind ca din spatele aparatului. Deşi unele replici sunt amuzante - bolnavul e normal, doar că e rupt de exterior, şi de multe ori îi ia peste picior în sinea lui pe cei care vor să-l salveze -, m-am plictisit şi am ieşit după o oră. Fluturele meu era mai simpatic. Filmul acesta e în Competiţia Oficială. Nu că mi-ar părea prea rău. Conform revistei Screen International, care publică zilnic un top al cotaţiilor câtorva dintre cei mai cunoscuţi critici din lume, filmul lui Cristian Mungiu e la egalitate de şanse cu cel al fraţilor Coen pentru Palme d'Or.

De o sută de ori mai bine decât la filmul lui Schnabel m-am distrat la Death Proof-ul lui Quentin Tarantino, pe care l-am văzut ieri seară. Dar despre el scriu altă dată, că e foarte cald şi mi-e tare somn.