Festivalul Beethoven - un fiasco total

Dacă pe afiş figurează Concertul nr.5 pentru pian şi orchestră "Imperialul" şi Simfonia nr.3 "Eroica", cu alte cuvinte un Festival Beethoven ad-hoc, este de aşteptat ca lumea să se îngrămădească şi să umple sala până la refuz, la ambele concerte (ale Filarmonicii "George Enescu", din 24 şi 25 mai 2007). Dacă, însă, invitaţii sunt Sandu Sandrin, ca solist, şi Emmanuel Siffert, ca dirijor, toate bunele intenţii nu vor fi de niciun folos şi spectacolul va eşua.

Nu ştiu cât este de eficient ca profesor de pian (la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti) Sandu Sandrin, şi nici nu mă interesează atunci când îl ascult cântând. Dar în locul domniei sale, gândindu-mă la impresia pe care le-o voi face studenţilor mei, nu m-aş fi suit pe scenă ca să interpretez un concert atât de dificil ca "Imperialul". Căci, din păcate, nimic nu era cum trebuie în felul în care profesorul bucureştean ne-a redat concertul beethovenian. Precipitat (dirijorul şi orchestra neizbutind în niciun chip să se sincronizeze cu el pe acorduri ori la începutul şi încheierea frazelor), cu un sunet subţire sau, dimpotrivă, brutal (lovea prea tare clapele pianului în pasajele de forte), greşind prea multe note sau pur şi simplu lăsându-le pe dinafară (mai cu seamă în gamele ascendente, unde se oprea adesea la jumătate), Sandu Sandrin nu mi-a lăsat nici o altă opţiune decât aceea de a-l critica fără rezerve.

Cu dirijorul elveţian Emmanuel Siffert e o altă problemă. El se arată un profesionist cinstit, bate clar măsura (la modul atletic - cu marcate eforturi corporale), dă toate intrările, respectă întocmai indicaţiile partiturii. Numai că toate aceste aspecte (tehnice) obiective nu servesc câtuşi de puţin în încercarea de a transmite orchestrei o versiune convingătoare a felului în care înţelege şi simte el însuşi muzica lui Beethoven.

În consecinţă, instrumentiştii cântau şi ei toate notele din ştimele pe care le aveau în faţă, dar fără prea mare entuziasm, ca şi cum nu le-ar mai fi văzut până atunci. Pe măsură ce tânărul dirijor se zbătea mai abitir, ei deveneau din ce în ce mai blazaţi. Aşa se petrec întotdeauna lucrurile, instrumentiştii din orchestră nu sunt de condamnat: cum poţi să pui suflet în ceva de care nu eşti convins că merită?

Una peste alta, Festivalul Beethoven mi s-a părut fără sfârşit, abia aşteptam să ajungă la capăt. Probabil a fost cel mai slab concert din stagiunea ce se va încheia peste o lună.