La fel ca marii actori sau marii conducători, marii fotbalişti nu sînt mari dintr-o dată. Ci din momentul în care înţeleg aşteptările mulţimii. Şi încep să se modeleze, să se transforme pentru a veni în întîmpinarea lor. Povestea transformării lui Zicu aminteşte de scenă clopotului din Andrei Rubliov, celebrul film al lui Tarkovski. Locuitorii unui sat aveau nevoie de un clopot şi căutau un meşter. N-au găsit, dar au dat de băiatul unui clopotar.
Întrebat dacă ştie meserie, copilandrul a riscat. Există totdeauna un risc pe care trebuie să ţi-l asumi. Întrebat dacă poate ajuta Rapidul, Zicu a riscat. Le-a spus că tatăl său i-a încredinţat pe patul de moarte secretul fabricării clopotelor. Nu era adevărat, dar ce conta? Sătenii l-au crezut şi l-au pus să facă clopotul. S-au strîns cu mic, cu mare pe un deal, să-l asiste în muncă. Exact cum se strîng suporterii pe stadion. Nimeni nu s-a născut mare. Dar dacă oamenii asta aşteaptă de la tine, de asta au nevoie, rişti totul să nu-i dezamăgeşti.
E de la sine înţeles că băiatul a cam băgat-o pe mînecă. Dar nu mai putea da înapoi, mulţimea îl încercuise cu nădejde, ca o roată de foc. Lutul s-a amestecat cu bronzul, frica şi îndoiala din ochii micului clopotar s-au amestecat cu încrederea şi cu aşteptările din ochii oamenilor şi, pînă la urmă, toate au curs spre un final fericit, cînd clopotul a sunat limpede şi hotărît în aerul stadionului.
Iar Zicu a devenit eroul finalei, pentru că Rapidul avea nevoie de un erou, pentru că frica şi îndoiala s-au amestecat cu încrederea şi cu aşteptările din ochii suporterilor. Pentru că şi atunci cînd rata, iar şi iar, încrederea şi aşteptările rămîneau ridicate cel puţin în ochii unui singur om, care se aşeza riscant între el şi mulţime. În ochii antrenorului.