3 zile, 22 de ore şi 4 minute - Cannes 2007

Sînt fix 3 zile, 22 de ore şi 4 minute de cînd am văzut filmul lui Cristian Mungiu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile în proiecţia de presă de la Cannes. Şi ar fi trecut încă de două ori pe-atît pînă să scriu despre el dacă nu primeam un e-mail de la redactorul-şef al Dilemei vechi, somîndu-mă să mă execut cu un articol despre el pentru nr. crt. al revistei...

Cristi Puiu a pus sămînţa, Corneliu Porumboiu a udat locul, iar Cristian Mungiu culege roadele. Cei care credeau că "steaua filmului românesc" a fost o întîmplare (cazul meu) şi că numai cu o floare-două (Premiul "Un certain regard" acum doi ani pentru Puiu şi "Camera d'Or" acum un an pentru Porumboiu) nu se face primăvară pot să-şi pună intuiţia-n cui: odată cu acest arhicomentat film al lui Mungiu, la Cannes - la a 60-a ediţie - s-a vorbit numai despre filmul românesc! N-a existat director de festival, critic influent sau jurnalist din Anglia, Brazilia sau Macedonia cu care să mă-ntîlnesc şi care, ştiind sau aflînd că sînt din România, să nu mă felicite pentru Mungiu. Era aproape stînjenitor - deşi flatant; şi aproape o impostură - dar, recunosc, o cît se poate de bună postură... Cum să te "plîngi" că eşti (ai intrat) în cărţi după ce, atîţia amar de ani, aproape că nu existam pe hartă (Greenaway la "Anonimul", remember?), că jocurile se făceau fără noi şi că trebuia să te întorci peste 40 de ani în urmă - la Pădurea spînzuraţilor al lui Ciulei - pentru a dovedi că România a fost prezentă în palmares? Paradoxul e ăsta: astăzi, filmul românesc aproape că nu mai are nevoie de lobby în afară; are mare nevoie de lobby înăuntru - în ţară!


"Neorealiştii furioşi" şi talentaţi

Că veni vorba: standul românesc de la Cannes - care, anul trecut, fusese excelent manageriat de APFR (Asociaţia pentru promovarea filmului românesc) - a încăput, anul acesta, pe mîinile Ministerului Comerţului. C-aşa-i la noi: dacă un lucru merge bine, trebuie stricat. Aşa că, în spaţiul de trei pe trei al standului (care, la Cannes, este aur curat!), abia aveau loc supranumerarii reprezentanţi supraponderali ai acestui minister, care au - cu cinema-ul, în general, şi cu cel românesc, în special - tot atîta tangenţă cît am eu cu comerţul, în general, şi cu Ministerul Comerţului în special: ce îi preocupa pe ei, şi le ocupa timpul, era cum să prindă cu scoci afişe cu eterna şi fascinanta Românie (castelul Bran, Marea Neagră etc.) ca să ştie, la o adică, turistul de pe Croazetă ce ratează venind pe Coasta de Azur în loc de Mamaia sau Moeciu... Nu lipseau decît mileurile, canceurile şi ştergarele "artizanat".

În orice caz, contrastul dintre această "imagine a României" (meşteşugită în birourile capitonate ale ministerelor) şi filmul lui Mungiu (dur, direct, fără înflorituri) este imens. În acelaşi timp - trebuie spus -, contrastul este la fel de tare între ceea ce aşteaptă o mare parte din publicul românesc şi ceea ce creează "neorealiştii furioşi" cei mai talentaţi ai momentului - Puiu, Porumboiu, Muntean şi, acum, Mungiu.

4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile se petrece în România lui 1987, într-un oraş de provincie (Iaşi, dacă e să ne luăm după plăcuţele maşinilor). Otilia şi Găbiţa sînt două studente care locuiesc la cămin (prilej pentru a schiţa în cîteva viniete vii atmosfera tipică de cămin de pe vremea lui Ceauşescu: reşoul pentru fiert orice, complicitatea la şi cu orice, piaţa neagră a cumpărăturilor de orice de la studenţii arabi etc.). Dar Găbiţa are o sarcină nedorită, de care trebuie să scape repede: deşi spune că e gravidă în 3 luni, perioada exactă este aceea din titlul filmului. Intră în scenă "dl Bebe", care poate să rezolve "situaţia" - şi chiar o rezolvă, dar nu înainte să pretindă (dată fiind "depăşirea sarcinii") plata în natură... Ce e mai bun în filmul lui Mungiu (un simţ perfect al realităţii, jocul impecabil al actorilor, ritmul de du-te / vino care va deveni - în scurt timp - "cu sufletul la gură") se oferă încă de la primele cadre (excelent lucrate de Oleg Mutu). Sîntem, aşadar, într-un thriller rupt din viaţă: "thriller" - pentru că toată existenţa în România lui Ceauşescu era un thriller (cu accente absurde), şi "rupt din viaţă" - căci, pentru Mungiu, recuperarea acestei existenţe este nu doar o datorie morală (poveştile care n-au fost spuse atunci trebuie spuse acum - măcar acum!), ci şi - mai ales - una estetică: dacă (prin absurd) s-ar fi putut face film 100% realist pe vremea lui Ceauşescu - un film ca acesta, despre un avort -, aşa ar fi trebuit să arate: sec, brutal, fără menajamente.


Peşti într-un acvariu

Ce este cu adevărat prodigios (dincolo de o Anamaria Marinca / Otilia a cărei energie melancolică "duce filmul", de o Luminiţa Gheorghiu / mama prietenului său, perfectă ca întotdeauna într-un rol de 5 minute şi de un Vlad Ivanov / dl Bebe care explodează ecranul) este modul în care Mungiu reuşeşte să-şi controleze/construiască filmul său ca o înşiruire de capcane, fără a pune niciodată degetul pe "conceptul" inteligent care stă la baza acestei construcţii: capcana sarcinii nedorite, fireşte, dar şi aceea a camerei impersonale de hotel în care se rezolvă avortul, capcana întinsă de dl Bebe (cu şantajul sordid în care intră şi micimea perversului de duzină, şi "puterea" megafrustratului care jubilează cînd are pe cineva la mînă), capcana "mijloacelor de transport în comun" (în care "călătorii" erau, de fapt, infractori cu scadenţa inclusă), capcana "aniversării în familie" (formidabil cadrul fix în care Otilia, înghesuită în vieţile unor oameni străini, ascultă neputincioasă conversaţiile lor meschine), capcana "buletinului de la recepţie", capcana "cheii de la recepţie", capcana intrării şi a ieşirii dintr-un hotel, pe scurt: capcana dinăuntru care se continuă în afară - capcana peştilor într-un acvariu...

La ora la care scriu această relatare, festivalul încă nu s-a încheiat. Nu ştiu, deci, dacă incursiunea fără anestezie a lui Cristian Mungiu în noaptea "epocii de aur" a sensibilizat îndeajuns juriul pentru a premia 432... Deşi mă feresc să fac predicţii (în materie de Cannes mai mult decît la Oscaruri!), înclin să sper că mereu-versatilul Stephen Frears, preşedintele juriului (ale cărui filme de-nceput mărturiseau aceeaşi poftă de a muşca din carnea "feliei de viaţă"), ca şi cele 4 (patru!) actriţe care fac parte din juriu vor fi găsit măcar una din multele calităţi ale acestui film demnă de a primi o recompensă. Dacă 432 este - aşa cum spunea Mihai Chirilov, care a mizat pe acest titlu al lui Mungiu din minutul 1, înainte chiar de a fi trimis la Cannes - un fel de "Moartea domnului Lăzărescu cu avort" (şi finalul, ce-i drept, nu are cum să nu "rezoneze" cu finalul din filmul lui Puiu!), poate că a sosit momentul în care şi publicul, şi criticii, şi CNC-ul autohton să ia act de direcţia în care se mişcă tînărul cinema românesc: aceea a unui minimalism fără fard, percutant, eficace. E limpede, de-acuma, că - ne place sau nu - această direcţie a devenit un "trend", ba chiar un "brand". Iar dacă moartea unui biet pensionar dus de colo-colo cu maşina Salvării sau o discuţie despre Revoluţie între trei bieţi luzări într-un studio de televiziune de provincie au mobilizat mai puţin de 50.000 de spectatori dispuşi să iasă din case, poate că o poveste "despre avort", cu două "gagici", un dublu viol şi un fetus de 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile în prim-plan - care durează mai puţin de 2 ore şi se urmăreşte, cum spuneam, ca un thriller - o va face...

(Cannes, 20 mai 2007, h 17,04)


New York Times: Din 2005, de cînd publicul de la Cannes a fost impresionat de Moartea domnului Lăzărescu, filmul lui Cristi Puiu, în programul din afara concursului "Un certain regard", Cannes-ul a găzduit o serie de filme româneşti dure, puternice, de un umor negru; căci regizorii din România, asistaţi de o pleiadă de tineri actori talentaţi, încearcă să confrunte problemele prezentului cu brutalităţile trecutului. 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile spune, în decursul unei singure zile, povestea a două colege de cameră, dintre care una încearcă să facă un avort ilegal. În acelaşi timp neiertător şi generos, desfăşurîndu-se în lungi şi tensionate secvenţe ce par tipice pentru noul cinema românesc, filmul tratează decăderea decenţei umane în perioada comunistă. În rolul principal, Anamaria Marinca, alias Otilia, îţi taie respiraţia, cu prestanţă: ea interpretează o tînără a cărei hotărîre de a ajuta o prietenă, chiar una pe care nu se putea baza (Laura Vasiliu), are consecinţe fatale.

Reuters: Unul din cele 22 de filme în competiţia principală - 4 luni... va primi aprecieri ale criticilor, deşi opiniile acestora rar se potrivesc cu cele ale juriului cînd e vorba să înmîneze "Palme d'Or" (pe 27 mai).

"Perfect jucat, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile este o realizare uluitoare", a scris, vineri, Jay Weissberg de la Hollywood Trade Magazine. A continuat cu lauda actorilor din rolurile principale şi a regiei lui Mungiu: "Toate culorile sînt tonuri mute, de ciment, surprinzînd urîţenia zdrobitoare a vieţii în blocul est-european".

O altă publicaţie, Screen International, care i-a acordat aceluiaşi film 4 stele, maximum posibil, a afirmat că acesta are şanse peste medie să obţină o distincţie din partea juriului.

În sondajele neoficiale de la Cannes, 4 luni... a primit peste trei stele, o notă deosebit de mare, care îl plasează înaintea deschizătoarelor festivalului, Mr. Blueberry Nights şi Zodiac.

Primirea favorabilă a filmului lui Mungiu merge pe urmele celei de acum doi ani a Morţii domnului Lăzărescu, şi deja se fac comparaţii între ele.