O Palmă - Cannes 2007

Filmul lui Cristian Mungiu, Patru luni, trei săptămâni şi două zile (ce titlu lung, cît o viaţă de om), a obţinut Marele Premiu la Cannes. E cel mai important triumf al filmului românesc şi, totodată, o Mare Palmă dată sistemului.

"Românii au şi alte motive de bucurie decît fotbalul", a spus Mungiu. Ceea ce e foarte bine. E bine cînd unul de-al nostru ajunge să vorbească lumii despre noi. Şi e bine că tinerii sînt cei care vorbesc, nu creierele uscate de vanitate, care au la îndemînă pîinea, cuţitul şi nişte clişee găunoase pe post de operă.

Există o trăsătură de unire între bucuriile din fotbal şi din film. Au gust de revanşă împotriva unor sisteme încremenite în lipsa proiectelor. Sînt victorii de moral în domenii colonizate de dinozauri. Cam toate succesele româneşti în afară înseamnă succese pe cont propriu, nu pe spezele instituţiilor. Consiliul Naţional al Cinematografiei e ca LPF-ul sau FRF-ul, toate structuri corupte şi depăşite, autonome în mînării.

În jurul lor şi împotriva lor se formează treptat un alt sistem de valori, viu şi dinamic. Un cataclism fericit, nesperat, de proporţii istorice, precum premiul lui Mungiu, înseamnă o şansă. Şansa unui reper suficient de puternic încît să-i cutremure pe dinozauri, cu tot cu ierarhiile lor fosile. Un reper ca o Palmă. Restul să şi le dea singuri. În caz că nu şi-au tăiat mîinile după ce i-au dat bani cu ghiotura senatorului Nicolaescu şi scenaristului Vadim Tudor.