România Liberă / martie 2002
Filantropica
Prima oară am văzut Filantropica la Sala Palatului şi nu mi s-a părut mai mult comic decît grav, trist şi sumbru. N-am înţeles cum de sala rîdea, în ciuda faptului că intenţia lui Nae Caranfil mi se părea una ironică. Nae Caranfil îşi bătea joc cu graţie de noi, uite, adusese şi lăutarii ăia-n hol ca să nu ieşim din film direct în realitate, pentru că linia de demarcaţie era oricum una fragilă.

Încă de la primul său film, Nae Caranfil mi-a făcut impresia clară că îşi scrie scenariile pe mai multe niveluri: unul, la prima citire - comic, un al doilea, mai general - poate autoreferenţial, serios. Existau deci cel puţin două niveluri, astfel încît orice tip de spectator să fie mulţumit. Aşa se face că a doua oară cînd am văzut Filantropica (poate aveam şi o zi mai uşoară), am rîs. Primul nivel a fost cel de la care am plecat, iar filmul mi s-a părut că are momente foarte reuşite de umor, că ele surprindeau realitatea şi că basmul pe care îl trăieşte personajul lui Mircea Diaconu era unul mai mult comic decît tragic, nelăsînd un gust amar, în ciuda trimiterilor la cotidian.

Poate mai mult decît în precedentele filme, Nae Caranfil oferă o viziune mult mai cuprinzătoare asupra societăţii româneşti (în E pericoloso sporgersi trata despre lucruri anterioare lui '89). Acum nu e vorba numai despre sărăcie (temă respingătoare luată de una singură - prea o trăim tot timpul), dar e vorba şi despre şcoală, despre tineretul rătăcit, despre profesorii şi mai pierduţi (coincidenţă, filmul a ieşit aproape în acelaşi timp cu greva din şcoli), despre mediul literar, despre condiţia regizorului a cărui cale (vezi My Way, cîntată la karaoke de însuşi regizorul) e să nu ignore această realitate tragică şi comică în acelaşi timp, pestriţă în orice caz, dar să o transfigureze aşa cum ştie.

Legat de această secvenţă de karaoke, e evident că Nae Caranfil, sub imperiul inspiraţiei de moment sau nu, face o scurtă ars poetica: tot ce vedem pe ecran este o poveste, una à la Nae Caranfil, în care nu există oglinda ce reflectă realitatea în mod mimetic, ci personaje care iau pe rînd microfonul şi cîntă o arie ca-n viaţă. Filmul e un moment de karaoke, în care se cîntă uneori mai bine, alterori mai puţin bine, dar în orice caz nu ca-n varianta originală. În acest context, replica finală a lui Gheorghe Dinică, alias Pavel Puiuţ, liderul underground-ului cerşetorilor bucureşteni, cel care scrie textele şi umflă banii (un regizor, un artist şi el) - "Vă e milă? V-am luat banii!" - pune distanţa faţă de model, în aceeaşi măsură în care defineşte pe scurt mecanismul milei. Personajul lui Dinică are oricum cinismul unui ginecolog şi detaşarea omului care-şi face meseria fără să se implice emoţional. Să fie aceasta detaşarea regizorului Nae Caranfil faţă de lumea pe care declară că o priveşte uşor amuzat şi căreia nu-i observă cu nici un chip tragismul? E posibil ca regizorul să ne spună că aparenţele sunt înşelătoare şi că nu trebuie să acordăm credit şi prezumţie de realitate la orice, cu atît mai puţin unui film care, ca şi ecranul televizorului (vezi secvenţele cu "Chestiunea zilei"), oferă o realitate la mîna a doua.

Nae Caranfil vede societatea românească pestriţă, comică şi haotică. Elevii de liceu vorbesc prea în argou, ei sunt nu numai o masă de telefoane celulare, dar şi nişte sălbăticiuni pe care nimeni nu-şi mai dă osteneala să încerce să le salveze. Profesorii sunt şi mai prost echipaţi pentru supravieţuire. De fapt, aşa cum spunea regizorul la conferinţa de presă, în film nu apare nici un reprezentant al autorităţii. Asta este şi realitatea în care trăim, lipsită de vreo instanţă morală sau administrativă capabilă să impună vreo ordine. În lumea cerşetorilor există mai multă disciplină. În deschiderea Filantropicii aflăm că lumea se împarte în prinţi şi cerşetori. Dar categoriile sunt redefinite. Să fii prinţ înseamnă să ai "ban gros", să conduci un "aspirator de femei" ş.a.m.d. Eroul lui Mircea Diaconu însă, umilul profesor de română cu veleităţi de scriitor, trebuie să fie literalmente cerşetor în timpul săptămînii pentru a fi prinţ în weekend. Să fii cerşetor nu înseamnă să stai cu mîna întinsă. "Mîna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte nimic" - sună o altă sentinţă a lui Pavel Puiuţ. Ca şi eroul său, Nae Caranfil a inventat o poveste pornind de la realitate. Actorii săi - Mircea Diaconu, Gheorghe Dinică, Mara Nicolescu, Viorica Vodă, Cristian Gheorghe, Florin Zamfirescu, Marius Florea Vizante, Constantin Drăgănescu, Monica Ghiuţă, Dan Aştilean, Ovidiu Niculescu, Ion Albu, Valentin Popescu, Liviu Timuş - îşi spun "textele" foarte bine. Banii (pe biletul de cinema) sunt meritaţi. Rîsetele, de asemenea.


Filantropica , 110 minute, coproducţie româno-franceză: Domino Film, Mact Productions, Media Pro Pictures, cu sprijinul CNC şi Canal+, susţinut de Eurimages

Scenariul şi regia: Nae Caranfil
Imaginea: Vivi Drăgan
Muzica: Marius Mihalache
Decorurile: Mihnea Mihăilescu
Director film: Gabriela Albu
Sunet: Jean Claude Brisson, Francois Domerq şi Horea Murgu
Montaj: Thierry Derocles şi Tiberiu Theodorescu
Machiaj: Dana Roşeanu
Cu: Mircea Diaconu, Gheorghe Dinică, Mara Nicolescu, Viorica Vodă

Citiţi scenariul filmului Filantropica, un volum publicat de Editura LiterNet.

Regia: Nae Caranfil Cu: Mircea Diaconu, Gheorghe Dinică, Mara Nicolescu, Viorica Vodă, Marius Florea Vizante, Florin Călinescu, Nae Caranfil

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus