După moartea Costineştiului şi paralel cu gagul studenţesc anual CineMAiubit, cu înmulţirea festivalurilor "tematice" (Sibiu, Slătioara, Tîrgovişte...) şi a celor locale (Sibiu, Slătioara, Tîrgovişte, Tîrgu Mureş...), DaKINO a devenit, treptat, singurul festival de anvergură din România. Fiind pentru prima oară în juriu (cel de ficţiune), am înţeles de ce DaKINO este ce este. Pentru că nu e suficient să ai 1: filme bune, 2: public şi 3: un staff receptiv; trebuie - pentru că sîntem în România - să ai (în primul, al doilea şi ultimul rînd) simţul descurcărelii şi PR-ul lui Chişu. Poţi comenta pînă-n zori, la o bere, cît de "simpatic"/"antipatic" este acest personaj, ceea ce contează - pînă la urmă - este talentul lui managerial; cînd n-ai aplombul de a da un telefon acolo unde trebuie pentru a rezolva totul, pe loc, nu ajungi la ediţia cu numărul 11 - ci te-mpotmoleşti, plin de bune intenţii, pe la 3 sau 4...
DaKINO mai este important pentru ceva. Aici s-au văzut, în ultimii ani, cele mai bune lungmetraje româneşti: Marfa şi banii (în 2000) şi Filantropica (în 2001). Sigur, este un festival de scurt-metraj, dar deocamdată, în România, nu poţi face Eveniment decît proiectînd, în deschidere, lungmetraje. Este legea pieţei - un lucru pe care Dan Chişu îl cunoaşte foarte bine; un lucru pe care, dacă e să fim oneşti, îl recunoaşte oricine...
Filantropica lui Caranfil vorbeşte cam despre acelaşi lucru ca şi Marfa şi banii lui Puiu (adică, despre o Românie mafiotică), însă modalitatea este diferită. Pe Caranfil nu-l interesează "Dogmele" în vigoare şi nu visează să "revoluţioneze" Cinema-ul; "camera în mişcare" nu-l pasionează (probabil, pentru că scenariile sale sînt în mişcare!), sunetul în priză directă nu-l preocupă (la cît de bine scrise sînt replicile, ar fi şi păcat!) şi, în general, Caranfil e mai curînd adeptul unui cinema clasic. "Cuminte", dar eficace. Şi-apoi, a cîta oară trebuie amintit truismul potrivit căruia fiecare subiect îşi alege forma specifică în care să fie turnat...? Camera în mişcare era ideală pentru a povesti Marfa şi banii - road-movie dramatic, un fel de Reconstituirea - 30 ans après - aşa cum dispozitivul clasic convine de minune Filantropicii - basm ironic, un "Prinţ şi cerşetor"-se-uită-la-PRO-TV.
Ca film, Filantropica este mult peste Asfalt Tango, ca problematică, mult mai incitant decît Dolce far niente, iar ca miză, mult peste E pericoloso sporgersi; în orice caz, dacă putem discuta cum "stă" Filantropica faţă de filmul de debut, un lucru pare evident: cu acest ultim titlu, Caranfil reuşeşte să iasă din sfera sentimental-privată, cu scenariu-perfect-ca-de-ceasornic, şi - ajutat şi de exerciţiul de impersonalizare literară din Dolce far niente - să se aventureze, cu succes, în zona comicului social, pe care-l cam rasolise în Asfalt Tango. Filantropica este în acelaşi timp un divertisment popular, un film subversiv şi un (paradoxal) manifest de autor: acela prin care demonstrezi că poţi face cinema de calitate fără a-ţi pierde nici publicul, nici individualitatea.
N-o să vorbesc despre catastrofalul Trouble Every Day (am făcut-o deja în corespondenţa de la Edinburgh); am să spun însă - contrar opiniei cvasi-generale - că Super 8 Stories al lui Kusturica nu este nici pe departe "filmul-de-la-care-dădea-mai-bine-să-pleci-decît-să-stai" (după o jumătate de oră, în sală rămăseseră, probabil, aceia care nu se aşteptau să vadă "8 povestiri super" semnate de autorul lui Underground...). Documentar despre trupa "No Smoking" şi turneele sale prin lume, Super 8 Stories este singurul film de Emir Kusturica la care nu m-am plictisit o clipă! (Şi asta, în condiţiile în care nu mă omor după muzica respectivilor...). Ce vedem este ceea ce trebuie să vedem: orchestra pe drumuri, pe scenă, backstage, la şedinţe foto, etc. - totul viu, colorat şi alternat cu imagini din arhiva personală a lui Kusturica, în alb-negrul granulat al Super 8-ului, în care tăticul Emir se dă cu sania împreună cu fiu-su, ulterior baterist la "No Smoking"... În contextul fără pretenţii al acestui road-reportaj, pînă şi cabotinismele "DPO"-ului (=dublu-palmdorizatului) E.K. păreau simpatice (fiind, oricum, mult mai puţine). Am rîs, m-am înduioşat şi am urmărit docu-epopeea muzicală cu sufletul la gură. După care m-am bucurat că nu l-am cunoscut pe Kusturica la Bucureşti, în bomba "Şarpele roşu" unde îi place să tragă: Super 8 Stories mi-a făcut cunoştinţă cu el pe ecran - singurul loc unde e preferabil să te-ntîlneşti c-un regizor.
Citiţi scenariul filmului Filantropica, un volum publicat de Editura LiterNet.