- Da, se va rîde, indiferent de cît de trist e filmul. Comediile italiene din epoca lui Monicelli şi Risi erau sfîşietoare, se terminau într-o disperare totală, dar la vremea lor au fost mari succese populare. Lumea rîdea cu o lacrimă în colţul ochiului şi spunea: "Dacă asta e viaţa, la ce bun să mai trăieşti?" Filmul meu este un film despre cerşetori, dar nu trebuie luat atît de direct, de aceea îl şi încep cu sintagma "A fost odată". E un film ironic, un film brechtian într-un fel, detaşat oarecum de situaţie printr-un strat de basm. El este inspirat din realitate, dar pe ecran nu e viaţa pe care o trăim zi de zi.
- V-aţi documentat în interiorul lumii cerşetorilor pentru a scrie scenariul?
- Nu prea fac documentare, este o etapă peste care am tendinţa să sar. Am scris povestea cu o oarecare teamă să nu povestesc lucruri supte din deget şi neplauzibile, dar m-am întîlnit apoi cu un fost coleg de liceu devenit poliţist şi discuţia cu el mi-a confirmat faptul că toate intuiţiile mele fuseseră adevărate. Eu nu încerc să conving publicul să dea sau să nu dea bani la cerşetori. Eu spun o poveste din care el poate să afle că cerşetorii sunt de mai multe feluri (unii profesionişti, alţii amatori) şi că banii au destinaţii şi trasee diferite.
- Urmăriţi în mod programatic să lansaţi actori debutanţi ori mai puţin cunoscuţi?
- Ideal vorbind, mi-ar plăcea ca filmele mele să arunce pe piaţă un număr cît mai mare de actori debutanţi sau mai puţin folosiţi. Dar acest lucru nu se poate face tot timpul. Fiecare subiect îşi creează o anumită strategie de distribuţie a rolurilor. Era evident că un rol ca Pavel Puiuţ, pe care îl scrisesem cu figura lui Gheorghe Dinică în minte, nu se preta la un casting de debutanţi. În acelaşi timp, în Filantropica există un număr important de roluri pentru care mi-am dorit nişte actori mai puţin cunoscuţi, de care îmi permit să fiu şi mîndru.
- După succesul pe care l-a avut filmul dvs. de debut, nu aţi simţit că toată lumea vă aştepta la cotitură?
- Dimpotrivă, succesul lui E pericoloso sporgersi mi s-a părut un stimulent. Mi s-a spus că adevăratul meu examen va fi al doilea film, dar în siguranţa acelui moment n-am luat în considerare. Numai după al doilea film am realizat asta. În orice caz, dacă lucrurile s-ar fi întîmplat aşa cum trebuia să se întîmple, al doilea film al meu ar fi fost cu totul altul decît Asfalt tango. Vroiam să fac un film de mare ambiţie (dar şi scump) despre incredibila poveste a lui Grigore Brezeanu şi Leon Popescu, şi a producţiei filmului Independenţa României. Povestea artistului şi a finanţatorului. Grigore Brezeanu, băiat de 19 ani, de bani gata, fiul marelui actor Iancu Brezeanu, s-a orientat spre cinematograf din propria frustrare de a nu fi putut deveni actor şi a avut, în 1910-11, ideea de a face un film uriaş, de 2 ore, despre Războiul de Independenţă. L-a cucerit pe un mare moşier de Ialomiţa, Leon Popescu. Acesta, în imensa lui megalomanie, se credea un Mecena. Am făcut la vremea aceea şi castingul. Rolul lui Leon Popescu ar fi fost ideal să fie jucat de George Constantin, dar el tocmai murise, aşa că urma să fie interpretat de Victor Rebengiuc. Puştiul urma să fie Marius Florea Vizante. Pe Lucian Pintilie îl doream în rolul lui Carol I. Se lăsa greu.
- De ce Dolce far niente nu a ajuns încă să fie difuzat în România?
- Drepturile au fost cumpărate de Independenţa Film, numai că lucrurile stagnează din cauza faptului că filmul, fiind bilingv, are nevoie pentru a fi difuzat aici de o copie nouă. Copiile italiene şi franceze existente sunt subtitrate deja. Aici ar trebui o casă de distribuţie mai puternică, în stare să plătească laboratorului francez un număr mic de copii noi, care să fie aduse în România şi subtitrate. Româniafilm ar putea face acest lucru şi s-ar putea chiar să-l facă. Am înţeles că au fost nişte convorbiri preliminare.
- Cum a primit Fréderic Vitoux ecranizarea romanului său, Comedia de la Terracina?
- El e un mare partizan al lui Dolce far niente. A scris chiar în Le Nouvel Observateur un articol foarte personal apropo de transformarea radicală a romanului. Cartea lui e singura despre care nu m-am gîndit că ar fi ecranizabilă. După prima lectură am rămas interzis de materia literară a cărţii, care era atît de anticinematografică. M-am întrebat de ce, dintre toate romanele, producătorul se oprise exact la acesta.
- Nu simţiţi în obraz invidia colegilor de breaslă?
- Da, dar asta face parte din jocul în care vrînd-nevrînd intri. Cu timpul, începi să citeşti în privirea şi în tonul celui care îţi vorbeşte dacă lauda e sinceră sau de convenienţă, dacă critica e făcută dintr-o reală rezervă faţă de film sau doar din nevoia de a nu da prea multă apă la moară.
Citiţi scenariul filmului Filantropica, un volum publicat de Editura LiterNet.