Un astfel de vizionar este producătorul-regizorul-scenaristul cerşetorilor bucureşteni: o privire îi e de ajuns ca să găsească biografia cea mai sfîşietoare, partitura cea mai lacrimogenă, atitudinea cea mai emoţionantă pentru fiecare cerşetor în parte. În interpretarea lui Gheorghe Dinică, el este un portret al diavolului ca show-man de geniu. Cea mai bună replică a sa, despre o mînă întinsă pe care nimeni n-o bagă în seamă, atîta timp cît ea n-are o poveste de spus, ar putea să-l includă, în cinismul ei atotcuprinzător, şi pe cineastul român care cerşeşte finanţare şi care va rămîne cu mîna întinsă, atîta timp cît nu găseşte o poveste captivantă. Nae Caranfil este acea pasăre rară în cinematograful românesc: un scenarist-regizor care are ceva de spus despre lucruri grave (Filantropica e poate cel mai important dintre filmele sale, şi cu siguranţă cel mai sumbru) şi, în acelaşi timp, unul care ştie să-şi distreze publicul, să dea ce i se cere.
Povestea din Filantropica e în esenţă foarte tristă: un profesor de liceu (Mircea Diaconu), unul dintre tipii aceia de treabă pe care o tranziţie ca a noastră îi dă gata dintr-un bobîrnac şi o ridicare dispreţuitoare din umeri, se îndrăgosteşte de un manechin (Viorica Vodă), genul de fetişcană pe care băieţii de cartier o etichetează "gagică bună" sau "supergagică" (şi au dreptate, căci în rest nu mai e nimic de spus despre ea); şi, ca să iasă în întîmpinarea extravaganţelor care, pentru ea, nu înseamnă nici mai mult nici mai puţin decît rutina, amărîtul de profesor învaţă să cerşească, în duet cu o fostă prostituată (Mara Nicolescu), jucînd chiar rolul unui amărît de profesor care nu poate plăti o masă la restaurant, pentru el şi soţia lui, ca să aniverseze zece ani de căsnicie. Deci o situaţie reală devine o reprezentaţie profitabilă, suferinţa devine o şmecherie, un truc, profesorul umil devine, dintr-o persoană reală, personajul unui şarlatan, şi, într-o secvenţă uimitoare, escrocheria se extinde la scară naţională, prin bunăvoinţa PRO TV-ului. Foarte vesel, nu? Dar, aşa cum Billy Wilder putea să pregătească o comedie delicioasă din cele mai acre ingrediente (în The Apartment avem o tentativă de sinucidere şi mult proxenetism), comedia lui Caranfil, care derivă din naufragiul încrederii noastre (nici măcar de autenticitatea sărăciei nu mai poţi fi sigur), din deriva noastră, reuşeşte să fie agreabilă.
La capitolul divertisment, el are un fler, o capacitate de a ne declanşa entuziasmul, de a stîrni în spectator impulsul de a aplauda - calităţi de care filmul românesc a tot dus lipsă şi pe care ne-am obişnuit să le căutăm la Hollywood (măcar de le-am găsi în unul din cinci filme care vin de-acolo!): vezi secvenţa dansului, cu Mircea Diaconu, Viorica Vodă şi o portocală, prinsă între corpurile lor, care nu trebuie să cadă în timp ce ei dansează sau apariţia celor doi recuperatori, care pun capăt, cu pistolul, debandadei din sala de clasă (ce profesor depăşit de situaţie n-a visat, măcar o clipă, la această metodă de impunere a disciplinei?); sau lecţia pe care profesorul i-o dă băiatului de bani gata (Marius Florea Vizante), arătîndu-i cum fumează un om cu bani.
Puţini actori interpretează onestitatea atît de convingător ca Mircea Diaconu. Cu acest rol, Caranfil îi oferă şansa unei răsturnări: Diaconu joacă un om onest, care la rîndul lui joacă un om onest şi astfel îşi pierde onestitatea. Aproape totul, în acest film, încă de la prima imagine (un maldăr de gunoaie, atît de fotogenic încît îşi dă în vileag butaforia), are o codiţă răsucită ironic. Dar în toată ironia există tandreţe: spre final, cînd profesorul şi partenera lui de cerşit se duc la culcare (el vrea să o mîngîie, ea îi spune că e obosită, el deschide televizorul, îl închide, stinge lumina), falsa lor căsnicie a devenit, sigur, nu chiar un happy ending, dar cel mai autentic raport interuman din lumea lor.
Filantropica, România, 2001
Regia: Nae Caranfil
Cu: Mircea Diaconu, Gheorghe Dinică, Mara Nicolescu, Viorica Vodă
Citiţi scenariul filmului Filantropica, un volum publicat de Editura LiterNet.