Ilarion Ionescu-Galaţi în pragul vârstei de 70 ani

Melomanii mai tineri îl cunosc numai ca dirijor, dar mai întâi a fost violonist, şi încă unul de excepţie. Când am ajuns eu la Conservatorul "Ciprian Porumbescu" din Capitală (în 1959), la clasa profesorului George Manoliu, I.Ionescu-Galaţi era în ultimul an de studii şi pregătea prima audiţie românească a Concertului nr.1 pentru vioară şi orchestră de Şostakovici, pe care l-a şi cântat la absolvire, sub bagheta lui Emanuel Elenescu. În anul imediat următor a câştigat Concursul naţional "George Enescu" şi pe cel al tinerilor muzicieni, după care a intrat în orchestra Filarmonicii bucureştene încercând, o vreme, să susţină în paralel activitatea solistică începută sub asemenea faste auspicii.

De fapt, se hotărâse să devină dirijor, alegere greu de imaginat tocmai în perioada în care îşi demonstrase atât de convingător calităţile violonistice. Dorinţa de a dirija a învins, totuşi, şi a luat-o de la început cu învăţatul. A lucrat cu Mircea Basarab şi Emanuel Elenescu, în ţară, iar mai târziu cu celebrii şefi de orchestră Leopold Stokowski, la New York, şi Eugene Ormandy la Philadelphia. Va debuta în noua carieră la Filarmonica din Braşov, pe care a condus-o timp de 30 de ani, până în 1999. Sincer vorbind, n-am înţeles niciodată de ce nu e încă dirijor al orchestrei braşovene, căci nimic nu l-ar fi împiedicat să continue până în clipa de faţă.

I.Ionescu-Galaţi împlineşte 70 de ani în septembrie, dar e la fel ca acum 10 sau 20 de ani: pasionat de muzică şi de dirijat, energic şi relaxat în acelaşi timp, iubitor de spectacol, privind viaţa cu umor. Agreează mai ales lucrările ce aparţin spiritului bella musica şi le interpretează din tot sufletul, redându-le în cele mai vii şi mai calde nuanţe. I.Ionescu-Galaţi este muzician până în vârful unghiilor, are şi talent (de aici dezinvoltura sa neobişnuită), şi o tehnică dirijorală şlefuită; pe deasupra, ştie să-i determine pe instrumentişti să cânte fără greşeală şi totodată cu plăcere. El însuşi se bucură de muzica pe care o face, realizând cea mai frumoasă ipostază în care se poate afla un interpret.

La concertul aproape aniversar de la Filarmonică (din 31 mai) ne-a propus un program colorat şi spectaculos, aşa cum obişnuieşte: Uvertura operei "Coţofana hoaţă" de Rossini, Concertul nr.1 pentru vioară şi orchestră de Paganini şi Simfonia fantastică de Berlioz. L-a avut ca solist pe fiul său, Florin Ionescu-Galaţi (bine pregătit şi concentrat), cu care a şi cântat, ca bis, prima parte a Concertului Dublu de Bach, asigurându-ne dinainte că va fi o interpretare "din amintiri". Are dreptate, vioara e un instrument de o gelozie perfidă, te lasă de izbelişte când ţi-e lumea mai dragă dacă n-o cultivi constant; bagheta e mai îngăduitoare, nu te trădează atât de uşor.

În schimb, Simfonia fantastică strălucea în lumini tinereşti şi viguroase, n-ai fi zis că I.Ionescu-Galaţi stă să împlinească 70 de ani. Îi urez să dirijeze încă mulţi ani de-acum încolo şi să ne încânte cu aceleaşi interpretări pline de miez şi de viaţă.