Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Cannes 2007

Cannes 60 - triumful cinematografiei româneşti


Revista 22, mai 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În general, marile festivaluri îşi pregătesc din timp ediţiile cu cifre rotunde, pentru a le da mai multă strălucire. Se spune că e o politică general valabilă de a scădea nivelul (artistic al) festivalului cu 1-2 ediţii precedente, pentru a pune mai mult în valoare ediţia "jubiliară", ceea ce uneori se confirmă, alteori nu.

Oricum, ediţia de anul acesta - cu numărul 60 - a Festivalului de Film de la Cannes a fost caracterizată prin mai multe nume mari în competiţia oficială decât anul trecut.

Glamour doar în parte atins, căci multe filme ale "greilor" cinematografiei mondiale au dezamăgit. Fie s-au prezentat cu filme bune în sine, dar mai slabe în comparaţie cu altele precedente din filmografia proprie; fie s-au prezentat cu filme de-a dreptul slabe.

În prima categorie intră filmele lui Wong Kar-wai (My Blueberry Nights), David Fincher (Zodiac), Kim Ki-duk (Breath), Gus Van Sant (Paranoid Park, care a obţinut un premiu special decernat cu ocazia ediţiei 60 a festivalului), Ulrich Seidl (Import Export), Fatih Akin (Auf den anderen Seite - premiul de scenariu), Lee Chan-dong (Secret Sunshine), precedate, la fiecare regizor în parte, de titluri mai bune.

În cea de-a doua - Emir Kusturica (Promise Me This), Alexandr Sokurov (Alexandra), Carlos Reygadas (Stellet Licht)..., cu filme aproape de neprivit.

N-au lipsit însă şi surprizele foarte plăcute din Competiţia Oficială, iar una din ele a fost Persepolis - debut în lung-metraj de animaţie al regizoarei de origine iraniană Marjane Satrapi şi al francezului Vincent Paronnaud. Filmul e povestit la persoana I şi e bazat pe experienţele personale ale regizoarei. Născută în Iran în 1969, a trăit Revoluţia Islamică din 1979 şi a văzut o dictatură (a Şahului) înlocuită cu alta încă şi mai rea, cu urmări tragice asupra rolului femeii în societate. Pleacă apoi în Austria, la studii, şi revine în Iran la sfârşitul anilor 1980 pentru ca, în final, să se exileze în Franţa în anii 1990. E un film cu o animaţie destul de clasică, grafică în alb-negru în cea mai mare parte, dar de o sensibilitate şi o emoţie aparte. Premiul Juriului, ex-aequo cu Stellet Licht, al lui Carlos Reygadas.

O altă surpriză plăcută a fost filmul lui Catherine Breillat - Une vieille maîtresse. Cunoscută pentru elucubraţiile ei gratuite pe teme pornografice, de la filmul lui Catherine Breillat nimeni nu aştepta mare lucru. Şi totuşi! Une vieille maîtresse e un film cu acţiunea plasată în Franţa începutului de secol XIX, în epoca lui Choderlos de Laclos (chiar dacă mort în 1803, "spiritul" scriitorului dăinuie cu mult după aceea), când moravurile devin foarte uşoare, iar frivolitatea domină lumea bună din Franţa. În acest film de epocă (ecranizare după romanul unui scriitor din perioada respectivă - Jules Barbey d'Aurevilly), regizoarea se descurcă de minune şi găseşte un echilibru perfect între limbaj, jocuri adultero-sexuale, actorii excelenţi (Asia Argento, alături de un debut remarcabil - Fu'ad Aït Aattou), costume, somptuozitate...

O surpriză a fost şi Quentin Tarantino, cu partea lui de Grindhouse movie (pe care-l împarte cu Robert Rodriguez) - Death Proof. Filmul e realizat ca unul din anii '70, de serie B, care s-a uzat: cu scenariul prost, cu zgârieturile de rigoare pe peliculă, chiar cu o bobină lipsă! Demarează destul de greu, cu dialoguri goale, care nu se mai sfârşesc şi care plictisesc, dar se termină absolut genial, cu o vervă unică la ediţia de anul acesta a festivalului. E, probabil, cel mai tonic film din Cannes 2007!

Alte premii: Marele Premiu al Juriului pentru japonezul dezamăgitor Mogari no mori / The Mourning Forest, regizat de Kawase Naomi; premiul de regie meritat de francezul Le Scaphandre et le papillon, al lui Julian Schnabel; premiul de interpretare feminină - şi el meritat de actriţa Jeon Do-yeon, din japonezul Secret Sunshine; iar cel de interpretare masculină pentru Konstantin Lavronenko din filmul rusesc Izgnanie / The Banishment, regia Andrei Zviaghinţev.

Adevăratele surprize au fost însă filmele româneşti: 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, al lui Cristian Mungiu, în Competiţia Oficială; şi California Dreamin' (nesfârşit), de Cristian Nemescu, în secţiunea Un Certain Regard.

După moartea tragică, din august anul trecut, a lui Cristian Nemescu, într-un accident de maşină, California Dreamin' (debutul regizorului în lung-metraj) a rămas neterminat la montaj. Nemescu terminase filmările, dar mai avea de montat. Studiourile Media Pro au hotărât să monteze filmul cu tot materialul lăsat de Nemescu şi care însemna 155 de minute. Astfel că filmul are inevitabile lungimi dar, dincolo de acestea, ghiceşti mâna unui regizor tânăr foarte talentat, cu forţă, şi care cu siguranţă că ar fi avut multe de spus în cinematograful românesc al următorilor ani. Simţul deriziunii şi umorul cinic îl apropie de Corneliu Porumboiu, frizând de multe ori grotescul. Scenariul (tot Cristian Nemescu, împreună cu Tudor Voican) e foarte bine scris, povestea absurdă a trenului cu soldaţi americani, în drum spre Kosovo, blocat în gara unui sătuc românesc uitat de lume şi de autorităţi e excelent speculată. Din ea, Nemescu extrage poveşti conexe, cu înţelesuri profunde, ca cea a sătenilor care i-au aşteptat 50 de ani pe americani să le rezolve problemele istorice majore, iar acum, că au pus mâna pe ei, îi şantajează să le rezolve problemele locale. Atmosfera e sumbră, raze de speranţă nu prea există, decât puţin în final (neterminat?), când Monica îl întâlneşte pe Andrei după câţiva ani, în oraş.

Filmul a fost prezentat ca atare în secţiunea Un Certain Regard. După o discuţie preliminară, juriul (din care făcuse parte şi Cristi Puiu dar care, din motive personale, a trebuit să plece la Bucureşti în timpul festivalului, astfel că n-a participat la jurizarea finală) hotărâse iniţial să nu-l ia în considerare la acordarea premiilor, dat fiind că e neterminat. După vizionare însă, şi-au schimbat radical opinia, impresionaţi de calităţile filmului. Astfel că nu doar că l-au luat în considerare, dar chiar i-au acordat Marele Premiu al secţiunii (acelaşi pe care îl obţinuse Cristi Puiu în 2005 cu Moartea domnului Lăzărescu)! Toate acestea au fost spuse de Pascale Ferran (preşedinta juriului secţiunii Un Certain Regard) la ceremonia de premiere, într-unul din cele mai frumoase şi emoţionante discursuri din întregul festival, în faţa unui public entuziast, care a aplaudat minute în şi filmul lui Nemescu.

Filmul lui Cristian Mungiu a fost, încă de la început, marele favorit al criticii, împreună cu No Country for Old Men, al fraţilor Coen. În 2002, Occident fusese prezentat în Quinzaine des Réalisateurs, la Cannes, dar Mungiu e, totuşi, un nou-venit în festival, cel puţin în competiţiile oficiale. Povestea foarte întunecată din 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, a unui avort pe vremea dictaturii ceauşiste, a impresionat şi juriul, şi presa, şi publicul. Iar presa - atât cea franceză, cât şi cea străină - a fost elogioasă la adresa filmului cu o interpretare excelentă (Anamaria Marinca, Vlad Ivanov, Laura Vasiliu) şi cu un scenariu foarte cursiv şi aproape perfect ţinut în mână (doar două scene sunt prea lungi - cea a cinei în familie şi cea în care Otilia caută un loc în care să arunce avortonul). Mungiu e, în acest film, un maestru al redării atmosferei concentraţionare a celei mai negre perioade ceauşiste şi surprinde, în detalii foarte atente, caracterul orwellian al acelor ani. Filmul e minimalist, esenţializat, epurat de orice încărcături inutile. Atmosfera apăsătoare, ternă, e accentuată de alegerea anotimpului (toamnă-iarnă), când totul e întunecat, înnorat. Filmul a obţinut cel mai important premiu din istoria cinematografului românesc - Palme d'Or pentru un lung-metraj (el mai fusese obţinut doar de Gopo, în 1957, pentru scurt-metrajul de animaţie Scurtă istorie; şi de Cătălin Mitulescu, în 2004, pentru scurt-metrajul Trafic) şi premiul FIPRESCI.

Ambele filme sunt încă o confirmare a înnoirii cinematografiei româneşti prin noua generaţie a anilor 2000, în totală opoziţie cu impostura şi incompetenţa care, din păcate, domină în continuare o bună parte a scenei cinematografice româneşti. Iar premiile obţinute şi anul acesta la Cannes - cele mai mari din întreaga istorie a filmului românesc - sunt un sprijin în plus pentru această generaţie şi aceasta înnoire şi o palmă pe obrazul unor cineaşti care nu mai au nimic de spus şi al unor instituţii anacronice, încremenite într-un trecut ineficient şi corupt, de care nu se mai pot desprinde.



 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes 2007


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Laurenţiu Brătan


Alte articole

 10 ani după Palme d'Or - Ziua când am fost pe Everest, Mihai Brezeanu
 Dintr-un festival într-altul - Cannes 60 / Cluj 6, Alex. Leo Şerban
 Apel la memorie - Festivalul Cannes 2007, Magdalena Stanciu
 4 buni, 3 căpcăuni şi 2 bile - Cannes 07: Journal De Festival, Andrei Creţulescu
 De Cannes (Versiunea SMS) - Cannes 2007, Alex. Leo Şerban
 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes 2007


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer