Logică de CNC-ist: Să le fi dat prea mulţi bani, nu luau atîtea premii

Palme d'Or-ul cîştigat de Cristian Mungiu consfinţeşte, paradoxal, eşecul unui sistem. Oricîte nuanţări ar încerca ministrul Culturii sau directorul Centrului Naţional al Cinematografiei, politica dusă în aceşti ani a fost în primul rînd aceea de a-l finanţa cu sume enorme pe Nicolaescu şi de a scăpa firimituri şi celor mai tineri.

Abia după ce au început să apară premiile - pentru filme prea puţin susţinute financiar de stat şi mult mai mult din alte surse, inclusiv buzunarul propriu (cum a fost cazul lui Corneliu Porumboiu) - au crescut şi sumele acordate junilor cineaşti. A te bate cu pumnul în piept că premiul lui Mungiu este premiul unei întregi naţiuni pentru că a avut el grijă domnul Iorgulescu de salvarea culturii române, mi se pare un act de fariseism. Dacă avem un "val" minimalist în cinematografie nu ţine numai de estetica adoptată în mod voit de regizori, dar şi de o anumită conjunctură istorică - n-au avut cu ce mai mult! Iată un alt paradox care ar putea fi speculat cu şi mai mult cinism de diriguitori: "dacă le dădeam prea mulţi bani, poate că nu luau premii".

Nu putem acum, după ce au fost cîştigate atîtea premii, să uităm realitatea de la care am plecat. Una a juriului Centrului Naţional al Cinematografiei, de pildă. Cum mai pot ieşi pe stradă acei membri care i-au dat 5 lui Mungiu pentru acest proiect de Palme d'Or sau aceia care l-au respins pe Cristi Puiu? Vă mai amintiţi că unii membri ai juriului au argumentat notele mici prin faptul că s-au săturat de atîta mizerabilism? Ei bine, gustul lor ajunge să sfideze o întreagă generaţie de creatori. Mi-a trecut prin minte, încercînd să îmi explic rezultatele aberante de la concursurile pentru finanţări, că poate scriitorii invitaţi să facă parte din aceste jurii îl caută pe Sadoveanu în scenariile lui Mungiu!

Dacă lucrurile ar fi stat altfel, nu am fi avut proteste nesfîrşite. Iarăşi, să nu uităm că Radu Jude, al cărui scurtmetraj, Lampa cu căciulă, a luat zeci de premii şi se îndreaptă spre Oscar, a fost respins cu proiectul lungmetrajului său de debut! Că Mungiu a primit de la unii membri note de 5! Că Puiu a reuşit să îşi facă filmul abia prin intervenţia ministrului Culturii de atunci, Răzvan Theodorescu, riscînd astfel şi mînia colegilor de breaslă (nu puţini au fost aceia care i-au reproşat că a luat banii). Şi exemplele sînt, cu certitudine, mai multe.

Cît despre proiectul coerent destinat cinematografiei al echipei de la Ministerul Culturii... Să luăm una dintre componentele de bază - distribuţia şi exploatarea filmelor. Prin noua Lege a Cinematografiei, cinematografele vor fi vîndute bucată cu bucată. În Iaşi, deja se zvoneşte că pe locul actualului cinema Republica se va ridica o frumoasă parcare supraetajată. Şi cred că în restul oraşelor va fi la fel. Sînt, într-adevăr, mai mulţi bani pentru filme, dar algoritmul după care lucrează CNC este unul greşit din start: să dăm şi la bătrîni, şi la tineri, să-i mulţumim pe toţi. Se vede că principalul gînd a fost acela să fie toţi mulţumiţi, eventual să nu mai avem atîta scandal. Or, mulţumirea şi lipsa de scandal nu rezolvă problema valorii.

Cîştigul de la Cannes, să nu uităm, este unul individual. Artistul nu are de ce să lucreze în echipă şi, cu atît mai mult, Puiu & Porumboiu & Mungiu & Jude &... nu vor juca niciodată într-o selecţionată a României. Dar pe cinematografia aceasta minimalistă şi premiile obţinute de cineaştii români ne-am putea construi un foarte bun brand de ţară. În interiorul patriei încă mai e nevoie de lobby pentru ca filmele lor să fie gustate în sala de cinema. În străinătate însă, aceste filme au fost văzute de zeci de mii de spectatori plătitori de bilet. Un moment excelent, prin urmare, care ar putea fi speculat şi în folosul României şi fără a confisca "victoria" regizorilor.