A fost nevoie de Palme d'Or ca să afle şi românii că aici se fac filme bune

Stau să mă gîndesc la nişte epitete şi nu le găsesc. De la Festivalul de la Cannes, România a plecat cu cele mai multe premii, patru la număr. Ştiu că atunci cînd va apărea acest material, toate superlativele vor fi fost bifate, dar acesta este adevărul.

România a explodat pe harta cinematografiei mondiale, cu un Palme d'Or şi cu premiul secţiunii Un Certain Regard obţinute în acelaşi an, plus un foarte măgulitor Premiu FIPRESCI (oferit de crema criticii mondiale) şi un premiu acordat de Ministerul Educaţiei Naţionale din Franţa (care presupune ca filmul lui Cristian Mungiu să fie arătat în toate liceele din Hexagon). Nimeni nu şi-ar fi putut imagina un asemenea succes, deşi 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile fusese efectiv luat în braţe de critici imediat după proiecţie. O dată pentru că gusturile criticilor nu se potrivesc decît foarte rar cu cele ale juriului, apoi pentru că, potrivit unei legi nescrise, filmele proiectate în primele zile n-au şanse la Palme d'Or. Pentru mine e în continuare incredibil că filmul lui Cristi Mungiu i-a făcut pe toţi să uite şi de Wong Kar-wai, şi de Tarantino, ca şi cînd nici n-ar fi fost pe acolo.

Mungiu e acum, oricît de multe acuze de plagiat i s-ar aduce din partea unora care n-au deschis guriţa înainte de Palme d'Or, echivalentul în cinema al lui Dumitru Prunariu. Primul român în spaţiu. Oricît de ofticaţi ar fi colegii lui de generaţie sau din alte generaţii, sînt convinsă că premiile de anul acesta vor face pîrtie şi pentru ceilalţi, nu numai la festivalurile mari din afară, dar şi în haosul din ţară. Probabil că era nevoie nu de un scandal cum a făcut Cristi Puiu (ridicîndu-şi atîta lume-n cap), ci de un premiu bubuitor pentru ca lucrurile să se schimbe la CNC şi în sistemul de acordare a finanţărilor publice. Cred că de-abia acum începe reforma în cinematografie, de-abia acum şi-au dat seama românii (televiziunile, publicul) că aici se fac filme bune.

Îmi amintesc că după ce a luat Premiul FIPRESCI, Cristi Mungiu spunea, cu umorul ce-l caracterizează, că a preluat de la Emerich Jenei o frază înţeleaptă: "Nu-mi fac iluzii ca să n-am deziluzii". Eu cred că şi-a făcut, dar cu măsură. L-am admirat cu toţii cît de calm şi de modest a fost pe scenă, cînd a primit trofeul. Cred că îţi trebuie foarte multă rezistenţă să faci al doilea film la cinci ani distanţă de la debut, să-ţi înfrîngi teama eşecului, să ai răbdare să găseşti ce crezi tu sută-n mie că te reprezintă şi că are şanse de succes. Cristi Mungiu n-a stat cinci ani în lotus, aşteptînd revelaţia. A pus pe picioare o firmă şi o familie, a lucrat reclame pînă noaptea ca să facă bani să le ţină pe amîndouă, a avut răbdare, deşi presiunea pe umerii săi era tot mai mare.


Cristian Nemescu a trăit pentru cinema

N-aş vrea ca succesul lui Cristian Mungiu să îl umbrească pe cel al filmului lui Cristian Nemescu, California Dreamin' (nesfîrşit), care a cîştigat premiul secţiunii Un Certain Regard nu ca gest uman, compensatoriu pentru că autorul său nu mai e, ci pentru că juriul n-a putut, după propria declaraţie, să nu-l premieze. Filmul a fost cel mai puternic din secţiune. Cred că e primul an cînd la Cannes e premiat filmul neterminat al unui cineast decedat între timp.

Nu ştiu cum să vorbesc despre prezenţa la Cannes a filmului lui Cristi Nemescu şi despre premiul la care, recunosc, nu mă aşteptam. A fost ca atunci cînd plouă cu soare. Sînt convinsă că tînărul cineast a regizat multe din evenimentele petrecute acum la Cannes. Ca şi Mungiu, şi el a trăit pentru cinema. A şi murit pentru el, căci în noaptea cînd a avut accidentul, venea de la montaj (împreună cu Andrei Toncu, Otto, care trebuia să facă sound-design-ul filmului). Singura speranţă e că, de acolo de unde sînt, se bucură.

Să nu uităm nici că la Cannes a fost proiectat Pădurea spînzuraţilor în cadrul select al nou-înfiinţatului World Cinema Foundation, şi că filmul lui Liviu Ciulei se află pe prima listă a peliculelor de valoare care vor fi restaurate. (Din păcate, Arhiva Naţională de Filme a "restaurat-o" încă de la Bucureşti pe Mariana Mihuţ, care a venit săraca la Cannes, alături de Victor Rebengiuc, pentru a descoperi că secvenţa în care apărea ea fusese scoasă din film.)

Ediţia a 60-a a celui mai important festival de film din lume a fost intensă, rotundă şi categorică pentru România. Cred că acesta e momentul în care plăcile tectonice au glisat.