Cum înţelegem muzica?

Iată o întrebare la care nu avem un răspuns clar până acum sau, mai degrabă, prea multe răspunsuri. Cel mai idiot este considerat acela care susţine că muzica trebuie doar "să ne gâdile plăcut urechile". Totuşi, acest deziderat conţine o mare doză de adevăr, după opinia mea. Muzicile care l-au repudiat şi s-au îndepărtat de el s-au născut moarte şi n-au nici o şansă să fie aduse la viaţă, oricâte mijloace de resuscitare am pune la bătaie. Dar asta e o altă problemă.

Mă întorc însă la un exemplu recent, şi anume la interpretarea Simfoniei a VII-a de Şostakovici de către Orchestra Naţională Radio dirijată de Tetsuji Honna (în concertul de vineri 1 iunie). Această simfonie e legată de asediul armatelor germane asupra Leningradului, s-a presupus că Şostakovici a preamărit în muzica sa eroismul ostaşilor sovietici participanţi la blocadă. Compozitorul a ţinut să lămurească lucrurile în memoriile sale (publicate iniţial în Franţa): simfonia e dedicată victimelor terorii staliniste, dintre care a făcut parte el însuşi.

Ar fi trebuit, şi într-un caz şi într-altul, să auzim sonorităţi terifiante, întunecate, care să ne copleşească. Dirijorul japonez a preferat însă să marcheze caracterul combativ, încărcat de speranţă al muzicii, cerând orchestrei să participe cu un soi de energie luminoasă ce modifica în mare parte programul declarat al simfoniei, indiferent pentru care din cele două s-ar fi optat. Cel mai interesant mi s-a părut faptul că versiunea sa era absolut convingătoare. Nu cumva muzica exprimă, întotdeauna, mai mult decât şi-a propus creatorul ei sau, în orice caz, are mai multe disponibilităţi decât ne închipuim? Sigur, mă gândesc numai la lucrările ale căror construcţie şi destinaţie înglobează un sens muzical clar, bine urmărit şi dus la capăt, înscriindu-se astfel în categoria autenticului - precum orice operă de artă validată ca atare -, şi nu la cele în care experimentul devine un scop în sine în lipsă de alte idei.

Într-o anumită măsură, situaţia s-a repetat şi în ceea ce priveşte Concertul nr.3 pentru pian şi orchestră de Beethoven. Alexandra Costin ne-a surprins prin tonul prea delicat (punând prea mult surdina), folosit în prima parte a concertului. Dacă a fost un procedeu interpretativ destinat să servească unei noi viziuni, diferită de cea curentă, a profilului muzical al acestei părţi, n-a convins suficient. De altfel, treptat, solista a renunţat la el, realizând în partea a doua (mai cu seamă) şi în final unele momente foarte frumoase. Tânăra pianistă, doctorandă la Universitatea din Boston, s-a prezentat mai bine ca niciodată până acum şi progresul ei evident se reflectă şi în CD-ul recent apărut în Austria (Classic Concert Records), cu Sonata nr.1 de Robert Schumann, Sonata nr.2 de Serghei Prokofiev şi Concertul nr.2 de Camille Saint-Saens (împreună cu Orchestra Naţională Radio şi dirijorul Ilarion Ionescu-Galaţi).