Intersectări - Le gout des autres

Am ajuns la concluzia că în lume se fac o grămadă de filme bune, doar că nu le vedem noi, şi că regizorii lor nu sunt neapărat nume cunoscute şi amintite în reviste de profil.

Din fericire, Le gout des autres rulează acum în România. Autorii lui nu sunt necunoscuţi şi sunt amintiţi (şi mai mult de atît) în reviste, cel puţin în cele din ţara lor, Franţa.

Filmul a primit în acest an patru premii César (pentru cel mai bun film, cel mai bun scenariu şi pentru roluri secundare - Gérard Lanvin şi Anne Alvaro). A mai primit în Italia Premiul "David di Donatello" pentru film străin şi a fost nominalizat la Oscar tot pentru film străin. Scenariul e scris de Agnes Jaoui şi Jean-Pierre Bacri, regia e semnată de Agnes Jaoui, actriţă şi scenaristă care la 37 de ani, după cîteva succese anterioare (Un air de famille, On connait la chanson, Smoking, No smoking) s-a hotărît să şi regizeze. Mai mult, Jaoui şi Bacri interpretează şi două dintre rolurile principale.

Le gout des autres nu tratează neapărat despre sectarism, aşa cum spun autorii săi, despre spiritul de gaşcă ce domneşte peste tot şi care ne face să trăim în mulţimi care nu se intersectează una cu cealaltă fără a dăuna armoniei ansamblului. Le gout des autres e un film ca o oglindă, care ne arată aşa cum suntem - singuri, patetici, ridicoli, stupizi, idealişti, sceptici, dornici de a iubi şi de a fi iubiţi, puţin dispuşi de a face compromisuri, dar aşteptîndu-le de la alţii. Filmul are o fluenţă extraordinară şi o discreţie a marilor sentimente. Oglinda nu e deformantă. E, înainte de toate, marele merit al scenariului care reuşeşte cu graţie să lege cele şase personaje principale unul de celălalt şi să le dea ocazia să iasă la rampă pe rînd, fără să facă vedetă din nici unul, ci să le păstreze în armoniile unui balet în care cînd unul intră în scenă altul, dacă nu reacţionează elegant, se retrage fără să tropăie.

Urmînd de fapt ideea de bază, scenariul e în aşa fel construit încît micile universuri ale personajelor să se intersecteze fără asperităţi, să alunece în permanenţă unul spre celălalt, ca într-un dans. (Eroii oricum apar din cînd în cînd unii pe terenul celorlalţi.) Însă aceste mici universuri, oricît de atrase ar fi unele de celelalte, sunt ireconciliabile. E vorba de diferenţe de clasă socială, de educaţie, de mediu. Agnes Jaoui spune că a găsit, pregătind filmul, prefaţa lui Philippe Berthier la "Iluziile pierdute" de Balzac, care explică "ştiinţific" ce se întîmplă cu personajul Castella, director de fabrică, îndrăgostit de o actriţă. Credem însă că autorii au reuşit totuşi mai mult decît şi-au propus, pentru că s-ar părea că nu marginile sferei sociale îi împiedică pe eroi să fie fericiţi, ci propriile limite, care ar putea fi chiar prejudecăţile castei lor asimilate şi exprimate ca opţiuni personale. Deloc rigid, filmul e foarte emoţionant prin naturaleţea lui şi prin dozarea foarte elegantă a momentelor comice cu cele triste (pentru că nimic nu e dramatic în film).

Directorul de fabrică o vede întîmplător pe actriţă la un spectacol unde soţia sa l-a dus pe sus, pentru că aveau o obligaţie faţă de o nepoată care juca şi ea în piesă. Directorul (Jean-Pierre Bacri) slobozeşte la început un "merde", pentru că piesa e în versuri, şi priveşte apoi ca un cotoi sictirit la ce se întîmplă în scenă pînă cînd o remarcă pe actriţă. De-aici încolo va intra cu forţa în lumea acesteia, străduindu-se cu atîta ambiţie să fie acceptat şi nereuşind decît să se facă ridicol şi demn de milă. Directorul Castella încearcă să cucerească anturajul actriţei cu glume scîrboase. Un alt personaj, chelneriţa Manie, vinde droguri, iar iubitul ei, care e bodyguard-ul lui Castella, nu acceptă aşa ceva. Şoferul lui Castella are probleme cu iubita lui care a plecat în SUA şi se pare că-l va părăsi. Nimeni nu vrea să schimbe ceva în bula lui de aer pentru celălalt. Bodyguard-ul se teme de o relaţie de durată; actriţa, deşi se vădeşte la final că-l place pe director, nu-l poate primi în mediul ei; şoferul e părăsit. Singurul personaj care se simte protejat în găoacea lui e soţia lui Castella, şi ea un prototip uman foarte răspîndit azi, omul care refuză pînă şi să asculte ştirile la radio, care acordă mai mult credit animalelor decît oamenilor pentru că a uitat să se mai înţeleagă cu ei.

Soluţia oferită de film nu e aşadar nici izolarea într-un mediu, nici atacarea altora, ci, judecînd după final, după ce toate poveştile s-au terminat, un înţelept "asta e". Cum spune şoferul citîndu-l pe Saint Exupéry, viaţa nu e nici urîtă, nici frumoasă, este şi atîta tot. Cel mai mare merit al filmului este că are bunul simţ să nu ofere pilde şi să nu facă filosofie, şi că provoacă emoţii veritabile prin nişte actori foarte bine modelaţi care pur şi simplu trăiesc pe ecran. Toate momentele lor de viaţă - că stau şi suferă pe un scaun, la bar, cu paharul în mînă, sau că încearcă să facă ordine în lucruri - sunt vii pe ecran şi nu dau timpi morţi. Filmul are o vrajă şi o fluiditate pe care cuvintele nu le pot reda. Cel mai bine e, normal, să fie văzut.