Interviu cu Jean-Pierre Bacri - Le gout des autres

-Cum aţi defini tema filmului?

J.P. Bacri - Este firesc să trăieşti printre oameni care aparţin aceluiaşi mediu. Dar noi doream să vorbim mai ales despre sectarism, despre spiritul de castă. Şi despre dictatura gusturilor personale. Căci dacă frecventezi mereu aceiaşi oameni, asta nu trebuie să te împiedice să ai un spirit deschis spre lume sau să ai prejudecăţi privitoare la gusturile celorlalţi. Şi de aici, nimic nu te împiedică să vezi ce gusturi au ceilalţi, să mai asculţi şi alt fel de muzică.

Agnes Jaoui - Am plecat de la constatarea că cei din jurul nostru, prietenii noştri, aparţin în proporţie de 99 % aceluiaşi mediu social. Şi că, în ciuda deschiderii pe care pretindem că o avem sau încercăm să o avem, cercul rămîne închis. În film coexistă medii diferite, care nu pot să se întîlnească. Poate să existe o tentativă de apropiere, dar e complicat şi dificil.

Pregătind filmul, am dat peste un text de Philippe Berthier, o prefaţă la Iluziile Pierdute de Balzac, şi care se poate aplica foarte bine temei filmului nostru: " Între diferitele lumi din această lume, nici o fluiditate, nici interpenetrare, ci o juxtapunere, calmă în exterior, dar mocnind de ostilitate a unor blocuri incompatibile. Trecerea de la un mediu la altul înseamnă traversarea unor "abisuri morale" invizibile cărora o lege străveche pare să le perpetueze hăul: fiecare cu ghettoul lui. Vai de de nefericiţii "paria" pe care soarta i-a pus într-o poziţie inferioară şi care tînjesc să fie primiţi în sfera supremă. Această dorinţă de elevare, totodată fiind şi o dorinţă de amestec este contra naturii, iar "organismul social" îi va expulza repede ca pe un corp străin, dintr-un instinct de autoapărare, întărind astfel barajele sistemului imunitar al grupului respectiv ameninţat în identitatea proprie." Astfel se va întîmpla şi cu Castella (Jean-Pierre Bacri).

-Aţi mai tratat tema prejudecăţilor şi în ce aţi mai scris pînă acum, dar nu ca temă centrală.

J.P. Bacri: Fără îndoială că Un air de famille se apropie cel mai mult de această temă.

A. Jaoui: Este o temă la care am fost dintoteauna sensibili.

-Tonul filmului este mai grav decît de obicei.

J.P. Bacri: Poate că este mai emoţionant decît precedentele. Dar eu cred că tot ce scriem noi este grav. Există şi umor, pentru că nu putem să ne abţinem, însă fondul rămîne întotdeauna grav.

A. Jaoui: În special această temă a excluziunii... Cunoaştem asta încă din fragedă copilărie, la şcoală unde am vrea să facem parte dintr-un grup, nu putem, şi nu ştim de ce, nu înţelegem de ce suntem respinşi şi lucrurile continuă aşa şi la liceu, pînă ce devenim adulţi, chiar dacă la maturitate începem să minimalizăm oarecum situaţia. Pe mine mă face să pur şi simplu să plîng.

-Aveţi sentimentul că modul în care lucraţi împreună a evoluat?

A. Jaoui: Nu cred, în afara faptului că lucrăm din ce în ce mai mult împreună.

-Aţi decis împreună distribuţia rolurilor?

A. Jaoui: Da, încă de cînd scriam scenariul. Am scris pentru Alain Chabat, pentru Gerard Lanvin, pentru Anne Alvaro, pentru Christiane Millet...

-De ce v-aţi distribuit în rolurile Castelle şi Manie?

A. Jaoui: Mult timp am vrut să joc rolul Clara (Anne Alvaro), însă pe de o parte era un rol prea mare, iar eu trebuia să asigur şi regia filmului, aşa că nu era o idee prea bună, şi, pe de altă parte, acest personaj trebuia neapărat să fie mai în vîrstă decît mine. Şi apoi, eu şi Jean-Pierre evităm de mult timp să scriem o poveste de dragoste pentru noi doi. Personal, cred că Jean-Pierre este extraordinar în rolul Castella.

-Anne Alvaro şi Christiane Millet sunt nou venite în universul dvs.

A. Jaoui: Sunt două actriţe de teatru extraordinare, în mod cu totul absurd necunoscute. Anne Alvaro, de exemplu, joacă de la vîrsta de 17 ani cele mai mari roluri în teatre subvenţionate, şi mulţi oameni nici nu au auzit de ea. Pentru mine, să nu fi auzit de Anne Alvaro este ca şi cum ai iubi muzica şi nu ai fi auzit de Maria Callas. Sunt actriţe care transformă într-un text inteligent orice scriitură. Iar noi, care mergem mult la teatru, am avut marea şansă să le cunoaştem şi de mult timp doream să lucrăm cu ele.

-Toate personajele filmului sunt destul de singuratice. Credeţi că suntem cu toţii singuri pe lume?

A. Jaoui: Bineînţeles că suntem cu toţii singuri pe lume. De aceea suntem cu toţii dornici să ne integrăm într-un grup, să respectăm nişte coduri şi nişte reguli precise, precum personajele acestui film. Un grup ne conferă o oarecare siguranţă. Dar de aici, la sectarism nu e decît un pas.

J.P. Bacri: Fiecare este unic în felul lui, are senzaţii, impresii, complexe, dorinţe, refulări, frustrări şi angoase existenţiale proprii. Dacă trăieşti împreună cu ceilalţi ai o şansă de scăpare. Societatea - care nu implică o opţiune, ci ţi se impune, chiar şi un grup mic de prieteni, de exemplu, înseamnă căldură umană, afinităţi şi complicitate.