O chestiune de gust - Le gout des autres

Cînd filmul a fost trecut printre competitoarele la Oscar, a pierdut în faţa contracandidatului spaniol Todo sobre mi madre (care a putut fi văzut şi la noi tot datorită Independenţei Film, dar şi ulterior graţie HBO-ului).

Regizoarea, Agnes Jaoui (35 de ani), o scenaristă, care în tandem cu partenerul de viaţă şi de ecran, Jean-Pierre Bacri (49 de ani), are deja trei César-uri pentru o vervă şi o ingeniozitate de limbaj şi situaţii, în adevărata tradiţie unică franceză, se plîngea de acest relativ eşec de peste ocean, argumentînd că, precis pelicula nu a fost văzută de miile de juraţi care decid soarta statuetei adesea contestate, dar întotdeauna sperate, chiar dacă nemărturisit. Personal sunt convinsă că este exact genul de poveste care ar ispiti Hollywood-ul pentru un remake.

Combinaţia teatru şi scenă reală a existenţei este cam întotdeauna de succes. Chiar dacă nu mai poate fi socotit ceva original, în schimb este extrem de eficient. Le gout des autres (acesta fiind titlul, a cărui traducere deşi potrivită, poate duce la confuzii, căci în aceeaşi seară a cinematografului din Hexagon a mai existat o producţie care se chema chiar Une affaire de gout, doar că era vorba de cel strict legat de cerul gurii) este o încîntare de replici sclipitoare, fără a fi snoabe sau forţate.

Fiecare are o mică dramă personală, de la nevasta de industriaş, care nu ştie cum să-şi umple timpul, şi care îşi găseşte refugiu în serialele TV, în terorizarea prin impunerea iminentă a propriei voinţe, asupra unei cumnate mai năpăstuite de soartă, sau printr-o adoraţie ridicolă (care aminteşte de "Bubico "al nostru) pentru un căţeluş (interpretat ce-i drept excelent de înduioşătoarea Margot) adorabil, dar care nu-i dă nici măcar el prea multă atenţie; pînă la bogatul ei soţ, care nu scapă de pisălogeala ei şi de pălăvrăgelile sterile, căutîndu-şi în final refugiu în existenţa unei actriţe de 40 de ani care, sub spectrul unui iminent şomaj de generaţia a doua, dă lecţii de engleză (subterfugiu la care recursese în existenţa sa pînă şi ultra-celebrul Henry Miller) ca să supravieţuiască. Calvarul iniţial (the pronunţat cu obstinaţie vă) , devine o plăcere, atunci cînd orele se ţin într-un Tea Room foarte British, care trezeşte nostalgii, căci la noi, doar la Consiliul Britanic se mai putea regăsi o asemenea atmosferă. Industriaşul necultivat este avid să pătrundă într-o lume boemă, ignorînd faptul că este luat peste picior şi convins fiind că Ibsen a scris comedii, îşi cîştigă simpatii cînd dă drumul la baierele pungii şi le face cinste unor artişti care mereu împuşcă francul.

Două portrete schiţate mai sumar, dar atît de vii sunt ale bodyguard-ului(Gérard Lanvin, care s-a ales cu César-ul pentru rolul secundar) veşnic mulţumit de sine şi filozof cu IQ sub limita suportabilului, în schimb destul de ineficient în practică, legîndu-se de persoane inofensive şi ratînd adevăraţii agresori şi şoferul complexat (Alain Chabat), muzicant în timpul liber şi groapa lui Midas pentru stăpîna sa ale cărei păsuri insipide le ascultă cu stoicism. Şi mai este şi bărmăniţa dubioasă, dar deşteaptă spirt, rol pe care realizatoarea şi l-a autodistribuit, Manie fiind parcă o răzbunare feministă imaginată împotriva tuturor colegilor de bar şi breaslă, al rezoneurilor din filmele americane.

Dar poate că cel mai bine conturat personaj rămîne actriţa, (jucată de Anne Alvaro, cu o carieră de teatru reală prodigioasă, care pe lîngă recunoaşterea oferită de premiile Moliere, a luat încă de la debutu-i tîrziu în cinema César-ul, pentru acest rol secundar, interpretat magistral, inclusiv atunci cînd declamă din Racine, în ale cărui versuri ,"Dans un mois, dans un an" ne-am reamintit de titlul unui roman al atît de mediatizatei, pe bună dreptate, Francoise Sagan). Acordaţi-vă deliciul acestei pelicule şi cu siguranţă că, vorba lui Edith Piaf, nu veţi regreta. (Poate de asta genericul final curge pe aceste acorduri. Subconştientul dv. va şti de ce.)