Cannes, palma şi românii

Un prilej de mândrie naţională. Decorare în regim de urgenţă cu ordine de stat, pe care n-are cine să le ridice. Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC) care se laudă că a dat bani pentru film (ca şi cum nu pentru asta ar fi fost inventat, ca şi cum n-ar fi dat grămezi mult mai mari de bani pentru producţii de care vor auzi numai propriii realizatori), şi autorul filmului vorbind la momentul premierii tocmai de lipsa banilor. Un scenarist care, într-un moment de fierbinţeală, îl acuză pe recentul "palmerizat" că s-a inspirat din scenariul lui.

Cinci minute după anunţarea decernării Palme d'Or-ului filmului lui Cristian Mungiu, evenimentul a devenit o tipică afacere românească. Aceiaşi oameni care, în zilele lor bune, acuză cinematografia, teatrul, artele vizuale şi muzica autohtonă de azi de mizerabilism, aceiaşi oameni care-l notează cu punctaj maxim pe Sergiu Nicolaescu se înfoaie acum de orgoliul de a fi parte a succesului lui 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile - ei şi un Minister al Culturii care se chinuie de un deceniu - şi nu reuşeşte - să facă ceva cu reţeaua de cinematografe şi tot ce izbuteşte e să emane barometre culturale care să pună în cifre ceea ce ştim cu toţii, că pe nimeni nu interesează cultura.

"Toţi suntem Mungiu" e laitmotivul zilei. Dar e oare adevărat? Au reuşit premianţii ultimelor Festivaluri de la Cannes, Puiu, Mitulescu, Porumboiu, Mungiu şi Nemescu, pentru că sunt români sau în ciuda faptului că sunt români? "Li s-au creat lor toate condiţiile", cum se zicea în vremea cealaltă, are România un sistem de educaţie cinematografică măcar coerent şi la curent cu restul lumii, are un sistem de finanţare funcţional, are o reţea de cinematografe? Unde or să ruleze, în afara Bucureştiului, filmele premiate la Cannes?

Oamenii aceştia au reuşit fiindcă au căutat şi au găsit, pe cont propriu, un limbaj artistic pentru disperarea şi absurdul lipsit de minima decenţă ale vieţii în România. Palme d'Or-ul e al celor care au făcut 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi al nimănui altcuiva, în nici un caz al ireversibilului mers înainte al poporului.

În loc să-l decoreze post-mortem pe Nemescu, România ar face mai bine să-l judece odată pe cel care l-a omorât. Sau reprezentanţii naţiei au uitat că regizorul şi sunetistul filmului premiat la Un Certain Regard au murit pentru că România e în ochii unora o ţară bananieră în care nimeni n-are vreo lege (cum ar fi Codul Rutier) de respectat?

Toată această asumare, de către felurite instituţii naţionale interesate brusc de cinematografie ca beneficiu de imagine, e încă o dovadă de cruntă ipocrizie şi oportunism. Şi-au asumat autorităţile române vina pentru sutele de mii de femei moarte sau mutilate, fizic şi psihic, pe viaţă de un imbecil decret dat de statul pe care-l moştenesc? Căci despre astfel de femei vorbeşte 4 luni.... Să împarţi medalii în stânga şi în dreapta e mult mai simplu... Sau poate ar trebui să ne mândrim de faptul că austeritatea şi condiţiile vitrege sunt o sursă inepuizabilă de creativitate.

Ştiu mulţi oameni fără funcţii şi ambiţii care s-au bucurat de premiul lui Mungiu; ştiu ziarişti care au stat cu sufletul la gură şi ochii pe televizor aşteptând anunţul lui Stephen Frears. Au făcut-o dintr-un sentiment al solidarităţii, al implicării emoţionale în povestea altor oameni pe care-i simt alături, parte a acestei istorii colective numite România. De aici până la confiscarea naţională, această palmă dată bunului simţ pe care o încearcă MCC şi CNC, e un drum foarte lung.