Interviu cu regizorul Cristian Mungiu - Occident

-Aş zice că v-aţi asumat un mare risc cu filmul Occident. La o privire de ansamblu, pentru români, poate să pară un "deja vu". O ţară ai cărei cetăţeni au scris în frunte "Viaţa e în altă parte", mizerie, nesiguranţă, contraste aproape caricaturale între cei care "s-au scos" şi cei care nu ştiu cum să "se învîrtă" - sînt lucruri cunoscute pentru noi. Totuşi, filmul are succes, nu doar în Occident, ci şi aici. Credeţi că există o plăcere masochistă a românilor de a-şi privi spectacolul disperării?

Toate lucrurile în care te regăseşti pot să pară "deja vu", dar totuşi unele te interesează. Importantă e punerea în pagină, abordarea. Tonul m-a preocupat, altfel orice poveste e banală pîna la urmă. Şi nu cred că e chiar spectacolul disperării... Desigur, nu e plăcut ce i se întîmplă personajului din film, dar sugestia neformulată - însă implicită - din filmul meu e că lucrurile trebuie în cele din urmă luate aşa cum sînt. Dacă nu putem determina să ni se întîmple lucruri mai bune, măcar să găsim partea demnă de povestit şi amuzantă în micile întîmplări în care sîntem personaje principale.

-Am văzut filmul în Iaşi, într-o sală nu prea aglomerată, dar cu un public ce savura fiecare replică. Cu cîteva rînduri în faţa mea, stătea un spectator care mi se părea că a nimerit în sală mai degrabă de frig, decît pentru că auzise de vîlva făcută de film la Cannes. Mai exact, avea toate semnalmentele unui aurolac. Ei bine, tot timpul filmului, acesta şi-a manifestat cel mai pregnant entuziasm. Aţi avut în vedere un asemenea public ţintă, atunci cînd aţi conceput filmul?

Bănuiesc că era entuziast mai degrabă de la aurolac. Nu sînt atît de orgolios şi stupid să cred că filmul meu îi provoca frisoane intelectuale, dar dacă filmul a reuşit în mod practic să încălzească chiar şi o singură persoană sînt foarte fericit.

-Aţi folosit în film mai multe tehnici (post)moderne. Ar fi fost acelaşi efectul fără perspectiva multiplă? Mai precis, ce ar fi rămas din "poveste", dacă ar fi fost spusă în "dulcele stil clasic"?

Habar n-am de tehnicile postmoderne, deşi sînt (şi) absolvent de filologie. Scriu aşa cum cred că e mai bine pentru povestire. Evident că efectul nu ar fi fost acelaşi şi că perspectiva multiplă e cea care mi-a permis să creez destule surprize - valoare importantă pentru mine în ceea ce priveşte filmul. Povestea nu ar fi putut fi spusă clasic pentru că în Occident sînt în fapt mai multe istorii şi toată miza pentru mine era să trec prin fiecare pentru că mă preocupă felul în care mici amănunte de care uneori poate că nici nu aflăm ne pot schimba major viaţa. N-am nimic cu poveştile clasice, lineare, narative, dar nu era cazul aici.

-Ce-i mai important pentru realizarea unui film: lucrurile sau opiniile despre lucruri? Contează mai mult să prezinţi realitatea crudă sau un paliativ pentru a trăi mai departe?

Hmm... Ce înseamnă să prezinţi realitatea? Realitatea doar există, lucrează, ne înconjoară, mă rog, treaba ei. Eu dacă zic o poveste, în film sau altcumva, deja am o opţiune personală asupra a ceea ce povestesc. Referitor la filme, cred însă că ele trebuie să fie verosimile, să simuleze realitatea cît mai bine, dar să reuşească în acelaşi timp să prezinte o poveste pe care ceilalţi s-o urmărească. Cu alte cuvinte, povestea să fie întotdeauna posibilă, chiar dacă poate nu foarte probabilă.

-Ca o ciudăţenie, la scurt timp după ce am văzut filmul, am fost la o seară de dans modern organizată de Centrul Cultural Francez din Iaşi, la Teatrul Naţional. Excelenţa Sa nu-ştiu-cine din Franţa a fost îndelung - şi penibil - aplaudată. Cînd Excelenţa nu-ştiu-cine s-a ridicat în picioare, am rămas surprins să constat că semăna leit - atît ca înfăţişare, cît şi ca atitudine - cu preabunul Jerome. Vi s-a mai întîmplat ca realitatea să vă imite ficţiunea?

Îmi pare bine că vă găsiţi timp să dansaţi... Mi s-a întîmplat destul de des după film, în diferite situaţii, ca oamenii să-mi spună: "Ăsta vorbeşte de parcă ar fi poliţistul din Occident" sau "Ce şedinţă stupidă, e ca în film" etc. - şi nu e de mirare. Am plecat cînd am scris de la multe situaţii reale şi m-am străduit după observaţii atente să le reproduc cît mai aproape de cum le-am văzut. Prin urmare nu e de neaşteptat ca situaţii reale de viaţă să te trimită cu gîndul la film, mai cu seamă la momente festive sau protocolare, cu ridicolul lor inerent.

-Scrieţi proză, aţi realizat şi un excelent scenariu pentru filmul Occident. Unde începe şi unde se termină pentru dumneavoastră graniţa dintre literatură şi film?

Din păcate nu scriu proză. Aveam senzaţia asta pe la 16 ani cînd am debutat cu proză în Cronica, la Iaşi. Astăzi ştiu că scriu scenarii cu un oarecare stil spre proză, că scriu nişte texte în gazete - pe vremea cînd lucram pe la ziare se chemau tablete; nu-mi place cum sună, pentru mine tabletă e piramidonul -, dar nu proză propriu-zisă. Prietenul meu şi părintele în ale web-ului, Răzvan Penescu, are ideea asta că ar trebui să-mi aşez pe LiterNet scenariile scurt-metrajelor şi într-adevăr am pentru fiecare dintre ele şi o variantă în proză. Dar scrisă în mod ciudat după ce poveştile erau realizate ca scenarii. Îmi zic mereu că într-o zi, după ce am să obosesc făcînd filme (pentru că e foarte stresant), am să scriu proză. Dar, în esenţă, scrisul şi făcutul filmelor sînt ramuri ale aceluiaşi copac, pentru mine. Nici un film pe peliculă nu va fi vreodată perfect ca filmul pe care îl vizualizez în mintea mea şi îl traduc mai întîi în cuvinte. În scris sînt mult, mult mai liber decît în imagini şi mult mai stăpîn pe ce am de făcut. Cîntăresc fiecare vorbă pe care o aşez pe pagină şi îmi place să scriu - şi nu mă refer aici la scenarii, mă fascinează să scriu pînă şi cereri de concediu, refuzuri politicoase sau scrisori pentru "fund raising".

-Opera cărui scriitor român aţi fi tentat să o ecranizaţi?

Aş fi mulţumit să găsesc pentru început o singură carte bună de ecranizat. Din păcate, apuc să citesc prea puţină proză contemporană, iar altceva nu e realist din punct de vedere financiar: să-ţi pui problema că ai putea ecraniza în condiţiile cinema-ului din România de azi. Totuşi, obişnuiesc să frunzăresc prin librării cărţile de proză contemporană, dar sînt atît de puţin filmice - sau epice, cum zic eu! Nu sînt povestiri, istorii, întîmplări, doar vorbe şi gînduri. Stilul meu s-a modelat chiar şi în scris după necesităţile filmului: trebuie să povesteşti ceva, să se întîmple ceva. Nu poţi să baţi cîmpii cu păreri despre viaţă în vorbe, că n-ai ce filma, trebuie să găseşti echivalentul lor în întîmplări. Şi regăsesc lucrul ăsta prea puţin în proza de azi. Mai degrabă cred că aş putea cu oameni de la ziare sau cu oameni care pur şi simplu au o poveste bună şi le place să povestească.

-Aţi declarat într-un alt interviu că v-a plăcut Amelie. Luci şi Mihaela par să trăiască viaţa cu aceeaşi candoare. Această bucurie a lucrurilor mărunte poate fi o soluţie pentru a supravieţui în România sau oriunde aiurea?

Cred în bucuria lucrurilor mărunte. Mie îmi place să merg pe jos şi să observ lucruri, detalii, mărunţişuri despre oameni şi spaţiul în care mă mişc. Trăim în filmul propriei noastre vieţi şi prea rar sîntem atenţi la el.

-La românii întorşi din Occident, e aproape un clişeu să-ţi spună: "La ei e mai bine, la noi e mai frumos". Aţi pleca din România? Cum vi se pare perspectiva de a trăi în Occident pentru totdeauna?

Eu unul nu simt că viaţa e foarte antrenantă pe aici, mai cu seamă în locurile intermediare, nici în Bucureşti, nici în sate şi oraşe gen Mizil, Paşcani sau mai ştiu eu care. Îmi place afară şi sînt mulţumit că se poate pleca mai uşor acum. Chestia asta consumă mult din dorinţa de a pleca de tot - ce rost mai are dacă poţi pleca oricînd vrei. Sînt de multe ori exasperat de ceea ce se întîmplă aici şi atunci zic şi eu: "Ce m-aş mai căra odată, să nu mai văd pe toti tîmpiţii aştia! - dar de fapt cred că nu sînt făcut să plec. Aş pleca să lucrez afara o perioada, un film, dar nu de tot. Totuşi scriu în română. Însă n-am stat niciodată mult afară, nu ştiu cum e.

-"Noi în anul 2000/ Cînd nu vom mai fi copii..." şi am văzut ce-a fost. Ce-ar rămîne să vadă copii de azi cînd nu vor mai fi copii?

Habar n-am. Ăsta e tot hazul, că ne putem imagina mereu ceea ce ne dorim mai mult despre ce nu s-a întîmplat încă. Mie de asta îmi place să fac filme.