Cum l-am cunoscut pe Duane Reade - Occident

Acuma vreo zece ani, cînd am ieşit prima dată din ţară am rămas cu gura căscată. Totul mi se părea fenomenal, nou, logic, curat şi memorabil. De la lupta cu robinetele de apă din toalete şi pînă la amuzamentul de a povesti străinilor cum era de fapt comunismul - toate momentele deveneau bune de povestit. Lucrurile s-au schimbat. Nu ne-a confundat nimeni cu bulgarii, nu ne-a zis nimeni că avem capitala la Budapesta - doar o singura franţuzoaică ne-a întrebat cît de aproape e limba noastră de rusă. Şi n-a prea băgat-o nimeni în seamă. Ne-om mai fi normalizat sau nu ştiu ce se întîmplă.

În fiecare zi o grămadă de turişti se fotografiază pe croazeta cu covorul roşu în spate. Mă gîndeam să ne fotografiem şi noi, dar cînd am scos aparatele, am văzut ca în spate veniseră trei femei de serviciu care aspirau covorul pentru ceremoniile de seară. Mergeau în rînd, ştiinţific, una lîngă cealaltă şi puţin decalate, ca şi combinele în lan.

Ieri a fost ziua noastră sa urcam pe covorul roşu. Ne-au chemat cu vreo oră înainte să facem fotografii. Am făcut vreo 20 de minute fotografii oficiale în costume negre, în plin soare. Toţi împreună, fiecare cu fiecare, doi cîte doi, trei cîte patru, şi cu aparatele fiecăruia, să ne rămînă amintiri de neuitat. După asta am trecut la fotografia oficială cu cei vreo 19 regizori care participă la Camera D'or. Din păcate, pentru momentul ăsta regizori erau fotografii. Întîi au vrut să ne pună cu spatele la zid în linie dar se vedea uşa de la baie. Apoi au încercat să ne pună în semicerc dar nu încăpeam în încăpere. După aia ne-au aşezat pe rînduri, ca la şcoală, cei mai înăltuţi în spate, ăia mijlocii la mijloc şi doamnele în faţă, dar tot nu încăpeam în aparate. Aşa că pînă la urmă am adoptat poziţia tabără. Au convins vreo cîţiva mai slabi de înger să stea pe vine şi au început să ne pozeze. După vreo 15 minute de tras încontinuu, ne-au dat liber. Ăia care am stat în picioare, mai hai, dar aia de pe vine i-au ridicat prietenii de jos. Pînă să bea un suc să-şi revină organizatorii şi-au dat seama că au uitat doi regizori şi am luat-o de la capăt. Dar pe scurt de data asta, că venea momentul cel mare.

Ne-au aşezat pe doua rînduri ca la grădiniţă şi am pornit încolonaţi prin palatul festivalului spre covor. Mergeam puţin şi stăteam, că înainte erau ceva oaspeţi americani şi francezi. Ca să atragă atenţia, un realizator spaniol a venit ras în cap, cu pălărie de soare la frac şi c-o scoică pe postament de ghips în mînă, pe care îşi pusese papionul. Nu ştia nimeni cine e dar s-a umplut de poze. Tot cazul, cînd am trecut noi ăştia de la Camera d'or pe carpetă s-a întîmplat să apară în spate un ceva actor francez aşa că de filmat nu ne-a filmat nimeni. Singurul dintre noi imortalizat de camera mobilă într-un moment în care aceasta se îndrepta vijelios spre staruri a fost Alexandru Papadopol, care tocmai îşi aranja freza înainte să păşească pe covor. Şi cam asta a fost tot.

Am văzut un film şi după aia am mers la o recepţie la care te aşează la masă. Era ziua lui Aznavour şi i s-a adus un tort. Omul, de bun simţ, a zis doar că de la 50 de ani a renunţat să-şi mai serbeze ziua de naştere dar în fine, asta e, să-i cîntăm "Happy Birthday" dacă ţinem neapărat. După care l-am văzut la o masa pe Jarmusch. M-am dus la el şi i-am zis: "Jim, you are the best." A fost foarte ok, mi-a mulţumit şi tot. C-o seară înainte un fan de-al lui îmi dezvăluise la o bere că Jarmusch e din Letonia aşa că pica la fix: "I heard you are from Latvia" i-am zis. Cred că am făcut şi un semn din cap: "adică, Latvia, colea, ştii tu, vecin european de-a nostru, nu yankeu". "I am from Boemia, actually", a zis el dar nu s-a supărat. L-am chemat să vină la proiecţia cu Occident dar avea avion a doua zi dimineaţă şi mi-a zis să-i las o casetă la hotel. Mi-a scris pe o hîrtie adresa lui şi numele sub care se înregistrase: Duane Reade. "You know, the press is always after us, you understand" - mi-a explicat el. "Of course", am zis eu, "e greu cu presa, ne fugăreşte peste tot de nu poţi să respiri". Prea mult nu l-am mai ţinut că era aşezat la o masă de aia mare de nuntă şi-mi vorbea întors peste scaun. Am dat mîna şi am fugit la a mei, să iau o casetă să-i duc. Din păcate, n-aveam niciuna dar nu e mare pierdere că oricum erau PAL.