Despre Interpretare, în pastile

Puţine muzici rezistă dacă sunt prost cântate. Din "grase şi frumoase" devin imediat scofâlcite şi ofilite şi nici că mai suportăm să le auzim. Lucrările contemporane sunt şi mai delicate şi mai pretenţioase, pentru ele fiind nevoie de o grijă specială. Căci dacă unei suite de Bach ori unei simfonii de Beethoven o interpretare proastă nu-i aduce decât un prejudiciu de moment, pentru o piesă contemporană poate însemna condamnarea definitivă la uitare.

Micul truism teoretico-ironic de mai sus s-a impus ca urmare a numeroaselor defecţiuni de interpretare din concertul Orchestrei de Cameră Radio din 6 iunie 2007. Tânărul dirijor invitat Radu Postăvaru şi-a programat nu una, cum se obişnuieşte, ci două lucrări aparţinând unor compozitori contemporani: Concerto per archi de Viorel Munteanu şi "Jocuri III" pentru violoncel şi orchestră de Sabin Pautza.

Sunt sigur că instrumentiştilor din orchestră nu le-a prea plăcut prima piesă (concepută mai întâi sub forma unui cvartet şi apoi transformată într-un concert pentru orchestră de coarde), găsind-o, ca şi mine, lipsită de inspiraţie, deşi compozitorul o descrie în termenii cei mai elogioşi: "Forţa construcţiei, vivacitatea colocviului instrumental şi fantezia coloristică... vigoarea melodiei..." etc. (ciudat cum vorbeşte un autor despre propria-i lucrare, fără urmă de modestie). Drept urmare, au cântat-o neglijent, lipsind-o de cel mai mic drept la viaţă. Nu cred că cineva, dintre cei prezenţi în sală, ar dori s-o mai asculte a doua oară, s-a văzut clar din aplauzele anemice de la sfârşit.

Muzica lui Pautza e mult mai accesibilă şi mai atrăgătoare, însă violoncelistul Alexandru Moroşanu s-a străduit parcă să ne-o facă nesuferită, greşind nepermis de multe note şi ignorând cu nonşalanţă intonaţia. Din fericire, am acasă o înregistrare acceptabilă - realizată tot de Orchestra de Cameră, sub conducerea lui Dorin Frandeş, avându-l ca solist pe acelaşi Alexandru Moroşanu însă într-o zi mult mai norocoasă - pentru a putea susţine valoarea Jocurilor III semnate de Sabin Pautza.

Despre interpretarea Concertului în re minor de Luigi Boccherini (prima piesă după pauză) n-are rost să discutăm, din motivele expuse mai sus. O frazare neortodoxă sau improvizată, cu greşeli de intonaţie în lanţ, te face să nici nu mai recunoşti muzica pe care, de altfel, ai auzit-o de nenumărate ori până atunci.

Seara a fost salvată de Simfonia a VI-a de Schubert, excelent redată de către Orchestra de Cameră, promptă şi supusă, de astă dată, comenzilor lui Radu Postăvaru - un dirijor sigur pe el şi pe proiectul interpretativ pe care-l propunea.

Cred că în şcolile din ţara noastră, la orele de muzică, ar trebui să se asculte mai degrabă asemenea bijuterii muzicale, precum cea de-a şasea simfonie schubertiană, decât să se predea definiţia portativului sau pe ce linie se află cheia Sol. Dacă li s-ar povesti adolescenţilor de 17 ani că un compozitor de vârsta lor, din Viena începutului de secol XIX, a scris această minunată muzică, şi ei ar asculta-o cât de puţin, poate că ceva s-ar mişca în sufletul lor abrutizat de manele şi de lipsa educaţiei culturale.