Mesajul Gretei Garbo

Cu fiecare artist pe care, îmbătrânind, îl văd că se cramponează să urce pe scenă, deşi interpretările sale sunt din ce în ce mai precare, stima mea pentru gestul Gretei Garbo creşte exponenţial. "Retrageţi-vă la timp, dacă vreţi să vă conservaţi gloria dobândită cu trudă", cam aşa ar suna mesajul actriţei suedeze în cazul în care ea s-ar fi gândit să-l şi formuleze. Cum n-a făcut-o, bănuiesc că era convinsă că atitudinea sa va fi descifrată cu uşurinţă. Iluzii deşarte, mereu avem de-a face cu interpreţi ce nesocotesc avertismentele de bun simţ, crezând că pentru ei se va face o excepţie şi vor putea trece în nemurire cântând (jucând sau dansând), de parcă vremurile bune n-ar avea şi ele un sfârşit. Dmitri Bashkirov este unul dintre aceşti super-optimişti.

Iată-l, la 76 de ani, pe scena Ateneului (sâmbătă, 9 iunie 2007), decis să străbată două concerte, unul după altul: Concertul în mi bemol pentru pian şi orchestră, KV 449 de Mozart şi Concertul în la minor pentru pian şi orchestră de Schumann. N-are rost să povestesc cum au ieşit, la partea a treia din Mozart Bashkirov s-a oprit pur şi simplu, se încurcase atât de rău că nu mai ştia să continue, a trebuit să reia întreg fragmentul (mi-l amintesc pe Richter, în ultimii ani, numai cu partitura în faţă). Noroc cu Vlad Conta, pianist de meserie, îl prindea de fiecare dată, nu mai zic că îl urmărea ca o umbră atunci când se precipita să scape de un pasaj mai dificil. La Schumann, pedala era insistent călcată, pianul vuia şi astfel nu se mai auzeau toate notele, uneori transpuse în altă tonalitate. Bine, câte dintre ele erau lăsate pe dinafară... După toate astea a mai dat şi un bis lung, destinat să-i evidenţieze dezinvoltura tehnică, exact ce-a pierdut iremediabil. Cu ani în urmă, era o încântare să-l asculţi pe Dmitri Bashkirov!

Să mai spun că publicul (aproape că) l-a ovaţionat?! Într-o sală de concert din România nu există altă reacţie, oare de unde s-o trage acest respect exagerat, numai din ignoranţă (muzicală) sau are mai vechi rădăcini?

Iată o altă nedumerire: ce-o fi vrut Vlad Conta cu Simfonia a II-a ">cu clopote" de Haciaturian, aleasă în programul serii? Prea lungă, gongorică, fără substanţă reală, repetând aceleaşi formule melodice şi ritmice folosite de încă alte o mie de ori în opera compozitorului, mi-e teamă că e o lucrare ce nu mai poate fi readusă în circuitul concertistic, oricâtă bunăvoinţă i s-ar arăta. Ni se aminteşte cu mândrie, în programul de sală, că simfonia figura ca una din "piesele de rezistenţă" în repertoriul dirijorului George Georgescu şi al Filarmonicii, iar Haciaturian era pe deplin satisfăcut de interpretările bucureştene.

Păi, în anii '50, toate orchestrele fuseseră obligate să introducă în program, la fiece concert, o compoziţie sovietică, că doar proaspăta "prietenie dintre popoarele român şi sovietic" trebuia celebrată cu orice prilej, nu-i aşa? Între atâtea piese serbede sau ostentativ demagogice, Simfonia a II-a de Aram Haciaturian făcea figura unei lebede rătăcite printre gâşte, de aceea era preferată. Şi nu numai la Bucureşti, ea putea fi auzită pe întreg cuprinsul patriei noastre aservite fostului duşman - actualul prieten. După răcirea prieteniei "împotriva naturii", însă, cariera simfoniei s-a încheiat, de aceea mă mir că o aud astăzi.

Sunt obligat, totuşi, să remarc redarea ei impecabilă în concertul Filarmonicii. Vlad Conta moşteneşte talentul şi eleganţa tatălui său, calităţi îndelung călite la şcoli înalte, alături de care a pus o pasiune tinerească, molipsind orchestra şi antrenând-o să susţină cu entuziasm o muzică datată, din păcate.