All That... Chicago!

Acuzaţia

"- First she steals my publicity. Then she steals my lawyer. And now she's stolen my goddamn garter!"

Onorată instanţă, doamnelor şi domnilor juraţi, e adevărat că n-am găsit încă pe cineva căruia să nu-i fi plăcut acest trial movie pe note (şi pe tocuri cui), însă...

Deşi încîntă în mod evident văzul şi auzul, simţurile pe care le aducem de obicei în sala de cinema, Chicago e departe de a fi cel mai bun film al anului trecut, ah, atît de "bogat în măreţe împliniri"... Ştiu c-ar fi trebuit să fiu un pic mai binevoitor cu un film ale cărui exterioare s-au filmat în capătul străzii mele (doar că înainte de a mă muta eu, aşa că...).

Faptele

"Come on, doll. You gonna believe what you see or what I tell you?"

Satiră muzical-coregrafică din era prohibiţiei, un fel de "Ştirile de la ora 5" în ritm de jazz, Chicago e bazat pe o piesă de teatru scrisă hăt, în anii '20, "musical"-izată în 1975 de Bob Fosse - portretizat în acea capodoperă de film numită All That Jazz - şi adusă pe Broadway la mijlocul anilor '90. Pac! Intră pe fir Miramax, care se repede să adapteze Chicago pentru "marele ecran". Acu' ar fi facil să dăm vina pe "casa de filme" Miramax, care, în ciuda stilului propriu pe care şi l-a format - care e atît de plăcut ochiului calofil şi sufletului sensibil (cu accent pe ultima silabă, ca să rimeze) şi care i-a adus o grămadă de Oscaruri (trei din nominalizările de anul trecut pentru cel mai bun film au fost copiii lui Miramax) şi o grămadă încă şi mai mare de bani -, încă n-a produs Marele Film.

Aici ar fi potrivit să fac, precum toată lumea bună, o comparaţie între film şi musical. Din păcate, singura experienţă pe care o am vis-à-vis de musical a fost atunci cînd (cum zic copiii) m-am zgîit îndelung la afişul imens cu nişte dansatoare cu picioare cît China pe cînd traversam Times Square, vis-à-vis de teatrul unde juca Chicago... A, şi trebuie c-am ascultat muzica undeva, cîndva - că prea-mi sunau toate cîntecele cunoscute...


Depoziţiile

"- Do you promise to tell the truth, the whole truth, and nothing but the truth?
- And then some!"

Distribuţia nu e deloc rea, mai ales dacă stai să te gîndeşti că la un moment dat circulau nume precum Madonna ori Goldie Hawn...

Renee Zellweger e o Betty Boop blondă şi buc(ă)lată. Deşi cîntă & dansează mai mult decît onorabil, nu are acea ferocitate senzuală cerută de rol.

Catherine Zeta Jones, suficient de pisicoasă cît să dea bine, e meseriaşă (în adevăratul sens al cuvîntului, pentru că e şi singura care ştie meserie de-acasă), în ceea ce cred că va fi fost rolul vieţii ei, pe care-l interpretează cu plăcere evidentă şi cu oomph (în româneşte sex appeal...).

Richard Gere, cu o voce şi o prezenţă scenică suprinzător de decente, dovedeşte că şi buddhiştii pot dansa step, iar Queen "When You're Good to Mama" Latifah umple bine ecranul (literalmente).

Preferaţii mei sînt însă doi "secundari": Christine Baranski (pe care poate v-o mai amintiţi din serialul Cybill) şi mai ales John C. Reilly. "Cupletul" Mr. Cellophane mi s-a părut cireaşa de pe tort, inima şi sufletul filmului, mai mult decît punctul culminant "oficial" din ultima scenă.


Martorul cheie

"Avocatul apărării: - I object!
Judecătorul: - Sustained.
Procurorul: - Your Honor, I haven't even asked a question yet!..."

În fine, (în fine!) un cuvînt de laudă - ba chiar mai multe - pentru Rob Marshall, regizorul. Căci nu-i lucru de şagă să iei enşpe Oscaruri pentru PRIMUL tău film, nu? (Pînă la Chicago, Marshall - regizor de teatru "la bază" - nu mai făcuse decît filme de televiziune).

E remarcabil cum a reuşit să strunească această distribuţie - toţi actori buni sau rezonabili, care jucaseră şi-n filme bune şi-n filme proaste, dar care nu mai fuseseră niciodată într-un musical. Cine ştia că Zeta Jones a crescut practic într-un teatru de vodevil? Cine ar fi banuit că Gere era mai mult decit un ofiţer şi-un gentleman?...

Tot a lui Marshall a fost ideea (genială) de a transfera toate numerele muzicale în imaginaţia lui Roxie Hart, personajul interpretat de Renee Zellweger, pentru a le putea aduce astfel pe scenă, acolo unde e locul lor.


Pledoaria finală

"- And now, ladies and gentlemen, a tap dance!"

La urma urmei, Chicago (musicalul) e o poveste subţirică ţinută laolaltă de nişte cîntece formidabile. Filmul şi-a permis luxul sa înfrumuseţeze ambianţa - cu bani şi tehnologie la greu -, reîncarnînd sclipitor musicalul lui Fosse.

Aşa că, hai să ne haidem - vorba lui Exarhu, ce-o mai fi făcînd?... - la cinema. Nu vă temeţi de muzică, e perfect accesibilă, ba chiar transmisibilă (na, înc-o rimă...): o să vă surprindeţi fredonînd Mr. Cellophane sau All That Jazz în drum spre casă, aşa cum mi s-a întîmplat şi mie cînd am ieşit de la film (şi mi se întîmplă şi acum).


Verdictul

"Understandable. Understandable. Yes, it's perfectly understandable. Comprehensible. Comprehensible. Not a bit reprehensible. It's so defensible!"

Nevinovat. Acuzaţii sînt liberi să cînte, să danseze şi... all that jazz!

(Toronto, 28 august 2003)