Chicago - cronică întârziată

Titlul original: Chicago
Gen: musical, comedie
Regia: Rob Marshall
Scenariul: Bill Condon
Studiourile: Miramax Films
Durată: 111 minute
Cota mea: 10 din 10

Intriga: În Chicago-ul anilor ’20, două femei care şi-au ucis soţii, o celebritate şi o doritoare de celebritate, încearcă să scape nepedepsite manipulând opinia publică cu ajutorul unui avocat notoriu.

Comentarii

Am văzut Chicago încă de la începutul verii, trebuie să recunosc, pe căi nu tocmai "legale". Mă recunosc vinovat de laşitate în faţa acestui senzaţional music-hall, pe care nu l-am susţinut niciodată, nici măcar când (în România) l-am văzut atacat din toate direcţiile posibile şi imposibile, încât am constatat cu stupoare că Iulia Blaga, Gabriela Hurezean (cu care n-am schimbat niciodată păreri!) şi subsemnatul suntem singurii oameni din România care susţinem din toată inima această bombă!

Chiar şi fără să aibă pretenţia de a fi o (excelentă) dulce-amăruie satiră a Oraşului Vânturilor al anilor ’20, Chicago ar fi fost la fel de formidabil! Nu cred că exagerez când zic că are destulă energie ca să lumineze Tulcea până plec la facultate, destulă inspiraţie ca, cedându-i puţină lui Ed Wood, să-l facă regizor bun (!!!), destul acid cât să-i descompună pe toţi limbuţii care dau în el ca să se afle-n treabă. Are o scenografie pompoasă cufundată în mai mult sclipici decât au toate petrecerile snoabe din Paris (mai mult decât găseşti în Moulin Rouge - filmul ŞI localul). Are nişte costume la fel de pompoase (unele-or fi vulgare, dar pe cine interesează atâta timp când te zgâieşti la poalele lui Zeta-Jones sau Zellweger??)... şi, una peste alta, atâta energie încât explodează ecranul (eu încă mă trezesc din senin cu "They Had It Coming", "All That Jazz" şi cu conferinţă de presă cu reporterii-merionete - antologic moment - în gând!).

Are un trio actoricesc de primă mână: un Richard Gere acuzat că "bate step", o Renée Zellweger splendidă, mai bună decât în Bridget Jones’ Diary care i-a adus prima nominalizare la Globul de Aur şi o Zeta-Jones chiar şi mai bună (în ciuda kilogramelor în plus), la care se mai adaugă un John C. Reilly nominalizat la Oscar şi o Queen Latifah aflată şi ea pe lista nominalizaţilor.

Alex. Leo Şerban avea dreptate: Chicago îţi ia ochii, dar îţi ia şi timpanele şi toate celelalte simţuri. În mod normal, ar trebui să mi se rupă că e acuzat de vulgaritate sau de lipsă de nobleţe (Gorzo)... şi totuşi îmi stă în gât: poate nu are nobleţe, dar are forţă, are vitalitate, are energie... Plus că notez: un music hall adevărat e ca o curvă de lux - poate n-are graţie, nobleţe, "îţi fură ochii", dar, pentru Domnezeu, arată trăsnet!!!