Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Chicago

Chicago - un mare spectacol, o magie a iluziei


România Liberă, septembrie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Scurtă istorie: la baza musicalului şi, ulterior, a filmului Chicago stă o piesă din 1926, The Brave Little Woman, scrisă de o ziaristă de la Chicago Tribune, Maureen Watkins, şi inspirată dintr-o poveste reală. Piesa a fost adaptată pentru marele ecran în două rînduri - în 1927 (într-un film mut) şi în 1942, într-un film cu Ginger Rogers, care se numea Roxie Hart. Trei meşteri mari ai Broadway-ului - John Kander, Fred Ebb şi Bob Fosse - realizează în 1975 musicalul Chicago. Acesta a fost updatat în funcţie de vremi. La data premierei (1975) erau vizibile trimiterile la afacerea Watergate şi la războiul din Vietnam. În 1996, o nouă montare a fost pusă în legătură cu cazul O.J. Simpson. Miramax a cumpărat drepturile în 1994 şi toate greutăţile de transpunere au luat sfîrşit atunci cînd coregraful Rob Marshall (care, printre altele, realizase coregrafia spectacolului Cabaret) a venit cu ideea de a integra dramaturgic momentele muzicale astfel ca eroina Roxie Hart să pară că visează metafizic. În consecinţă, Rob Marshall a fost chemat să regizeze, deşi el era la bază coregraf.

Chicago a avut şi o bună campanie de marketing. A deschis Festivalul de la Berlin din acest an (2003), vedetele americane şi cea galeză (Catherine Zeta-Jones) au păşit în toaletele lor glamour pe covorul roşu, pregătind de fapt cărarea spre Oscarurile din martie. Trailerul spunea şi nu spunea prea multe, dar îţi făcea poftă să vezi filmul. Rezultatul: nominalizat la 13 categorii, Chicago a luat mai mult de jumătate din premii (şase), printre care Oscarul pentru cel mai bun film.

Ce se întîmplă? Chicago nu face parte dintre acele filme cu efect întîrziat. Ieşi de la cinema, îţi vezi de viaţa ta şi după trei zile te loveşte cu leuca şi îţi dai seama că începi să înţelegi. Nu îţi intră ca o peliculă sub piele şi te mănîncă pielea şi ai o stare deosebită, uşor îngrijorată, cum face, de pildă, Intimacy de Patrice Chéreau. Nu te lasă cu o stare de nostalgie ca un abur, pe care nu ştii de ce amănunt să o legi, poate de venirea toamnei, dar ştii că ţi-a rămas de la In the Mood for Love. Nici pe departe! Chicago se consumă cald, în sala de cinema, ca o idilă între două avioane, cu cineva pe care ştii că n-o să-l mai vezi niciodată. E un foc de artificii strălucitor şi vreme de aproape două ore totul e rotund şi cum nu se poate mai potrivit. După care, cam cît îţi trebuie să ajungi de la Mall la Piaţa Unirii, senzaţia se destramă şi filmul rămîne în urmă şi îţi dai seama că n-ai rămas cu mai nimic în tine. Totul, inclusiv aplauzele care îţi veneau la mînă, a rămas în sala de cinema.

Mai puţin tragic ca All That Jazz, Chicago e din aceeaşi familie. Nu are veselia filmului muzical clasic şi nici nu e o dramă muzicală ca Dancer in the Dark. Nu e dramatic, dar e sobru. Este, de fapt, o fabulă spectaculoasă despre iluzia celebrităţii şi despre manipulare - de aceea îşi găseşte uşor referinţe în realitate. Interesant e că interpreţii sunt tot vedete, icon-uri la care lumea se uită ca la soare şi le invidiază reuşita. E un fel de a spune că iluzie e totul şi că, aşa cum Roxie Hart crede că l-a apucat pe Dumnezeu de picior cînd a intrat în puşcărie, şi oamenii de rînd se înşală atunci cînd tînjesc la viaţa altora.

Dar filosofia ieftină n-are sens. Chicago e un mare spectacol, cu melodii convingătoare şi foarte bine cîntate chiar de actori, cu o coregrafie impecabilă şi, mai ales, cu un montaj care milimetric te trece din realitate în iluzie. Asta e magia. Cînd Roxie începe să cînte, tot spaţiul se modifică, de parcă dorinţa ei de mărire ar pune carne pe lucruri. Asta a fost fascinant dintotdeauna la filmele muzicale americane. Se ridica un voal şi în spate apărea alt decor, se manevrau turnante sau în răstimpul cît un singur reflector zăbovea pe erou, în întunericul din jur se schimba lumea. Aşa e şi în teatru, dar în cazul filmului, graţie montajului, totul pare mult mai veridic. Aproape că îţi vine să crezi că realităţile se schimbă după cum clipeşte eroina din gene.

Mie mi se pare că Renée Zellweger ar fi meritat Oscarul în locul Catherinei Zeta-Jones, care juca în gama ei obişnuită, de vampă deşteaptă şi periculoasă. Renée Zellweger e incredibil de versatilă. Bîlbîită şi ruşinoasă în Jerry Maguire, grăsună şi îmbufnată în Bridget Jones's Diary, o vezi acum ţuguindu-şi răzgîiat buzele à la Betty Boo şi zbenguindu-se ca o zvîrlugă, punîndu-se cu totul în corpul care dansează. Richard Gere vine sigur din altă epocă. Inutil să visezi că-l poţi întîlni la colţul străzii.



 Toate articolele despre Chicago


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Iulia Blaga


Alte articole

 Filme de (re)văzut: Umbra lui Lars von Trier. La Hollywood - Chicago, Alex. Leo Şerban
 Chicago - cronică întârziată, Andrei Bangu
 Chicago - Ia-le ochii!, Alex. Leo Şerban
 Viaţa rămâne un cabaret în Chicago, Andrei Gorzo
 All That... Chicago!, Corin Toporaş
 Toate articolele despre Chicago


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer