Chicago-ul anilor '20 este o scenă în viziunea regizorului Rob Marshall şi a scenaristului Bill Condon. Dar care loc nu e?... Roxie Hart - o blondă insipidă cu un soţ bleg, un amant ticălos şi un glonte în loc de inimă - vrea să fie pe scenă. Velma Kelly - o brunetă planturoasă - este deja pe această scenă. Cîteva împuşcături mai tîrziu, se întîlnesc într-o închisoare (altă scenă). Roxie învaţă meseria de-a fi altceva decît este - şi acest lucru se dovedeşte cel mai bun rol al ei. Cu ajutorul avocatului Billy Flynn şi al publicului, Roxie ajunge pe prima pagină a ziarelor. O vedetă cinică pentru o lume cinică. Welcome to Hollywood.
Renee Zelwegger este corectă în chip de Roxie Hart, dar fantoma lui Bridget Jones - cu stîngăciile ei irezistibile - bîntuie precum amintirea unui rol adevărat peste mişcările învăţate pe dinafară ale acestuia. Catherine Zeta-Jones (Velma) este mai convingătoare tocmai pentru că nu e bîntuită de nici o amintire. Iar Gere (Flynn) bate step.
Filmul acesta e ca un western fără good guys; are de toate (vedete, Oscaruri etc), dar nu are suflet. (Şi nici un şlagăr pe care să-l fluieri la ieşire - ceea ce, pentru un musical, este o performanţă!) Există un număr care-i defineşte "spiritul": Razzle-dazzle. Adică "ia-le ochii, zăpăceşte-i, fă-i praf!" Nu există nici o secundă care să nu asculte de asta.
Chicago este puţin Cabaret, puţin All That Jazz, puţin Dancer in the Dark... În locul geniului, multă meserie. Montaj, coregrafie, costume, lumini - toate asudă din greu pentru a da impresia că ceea ce se vede este nou, original, nemaivăzut. Dar nu este. Chicago este un film calculat la milimetru, care-şi poartă virtuozitatea ca pe o medalie. Atît de sigur pe efectele sale încît devine vulgar. Ca Madonna.