La Cannes, românii cerşesc cu pechinezul şi pisica

Festivalul de la Cannes, ediţia 60, în fîşii subţiri de hîrtie, care cum vin. Sms-ul lui Cristi Mungiu, răspunzînd la sms-ul meu cum că să n-aibă emoţii, înaintea galei de închidere: "Cum să n-am... Îmi amintesc cuvintele maestrului, may the force be with you!".

Pe urmă euforia, îi auzeam pe jurnaliştii străini înştiinţîndu-şi telefonic redacţiile - "v-am zis eu" -, aplauzele tuturor jurnaliştilor străini din sala cu calculatoare cînd Jane Fonda a apucat să spună doar 4 months... Acestea au fost, de fapt, cuvintele-cheie ale festivalului, singurele pe care le-am înţeles, pentru că erau folosite ca atare şi strecurate prin fraze bizare în coreeană, rusă şi alte limbi vorbite de jurnalişti între ei ori la telefon. Mda, Cristian Mungiu a devenit cavaler Jedi. Şi mai sînt pe urmă lacrimile-n gît la auzul veştii că filmul lui Cristian Nemescu a luat premiul secţiunii Un Certain Regard, neputinţa de a vîrî reportofonul în gura celor din echipa filmului, care erau şi mai emoţionaţi şi simţeau şi mai mult lipsa prietenului lor.

Pe urmă, restul: şansa întîlnirii cu Gus Van Sant (foto), care mi s-a părut egal cu sine şi cînd a dat interviuri, şi cînd a urcat pe scenă să-şi ia premiul. Bucuria că am luat autograf de la Wong Kar-wai. Ciuda că am ratat poza cu Michael Moore, la 20 de centimetri de el. Bucuria de a fi văzut trei filme care m-au uns la inimă: 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, Paranoid Park de Gus Van Sant şi No Country for Old Men de Ethan şi Joel Coen. Plus bucuria umană de a vedea documentarul lui Michael Moore, Sicko, în care dulăul se îmblînzeşte şi lasă politica pentru a regăsi umanitatea. Surpriza plăcută de a afla că n-a dorit să-şi înscrie filmul în competiţie. Moore a avut, de altfel, cea mai plină de miez conferinţă de presă a festivalului.

Şi-au mai fost dezamăgirile provocate de multe filme din competiţia oficială, ceea ce mă face să consider că selecţia a fost mult sub ce m-aş fi aşteptat pentru o ediţie aniversară. Ca regulă generală, filmele au fost alese după numele autorilor. 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile a avut pur şi simplu baftă, pentru că a fost selecţionat iniţial în Quinzaine des Réalisateurs, pe urmă în Un Certain Regard, pe urmă cei de la competiţia oficială, cărora iniţial nu le plăcuse, au zis "hai să-l mai vedem o dată". Şi a luat Palme d'Or-ul. Vasăzică, nu e suficient să faci un film foarte bun, trebuie să ai şi noroc şi un agent de vînzări, cum e Wild Bunch, care să se bată pentru tine. Ce bine că juriul, aşa cum i s-a spus lui Cristian Mungiu după gală, şi-a propus să premieze filme, şi nu nume.


Cea mai bună bere 1664

Promise Me This n-ar fi ajuns nici la Slobozia, dacă n-ar fi fost semnat de Emir Kusturica. O avalanşă de vulgaritate şi prost-gust de nivelul lui Păcală se întoarce. Altă dezamăgire: Le Scaphandre et le papillon, pentru care Julian Schnabel a primit Premiul pentru regie. Nici el nu avea ce căuta în competiţia oficială, dar e inspirat din drama reală trăită de redactorul-şef al revistei Elle, care în urma unui accident capătă sindromul "locked in". Şi era nevoie ca Franţa să fie reprezentată în competiţie. M-a luat "efectiv" somnul la The Man from London de Bela Tarr, cu un prim cadru de 12 minute nici nu era greu, şi m-am şi dus să-l văd, ca o floare, de la 10 seara. Un film trist şi aducător de ghinioane. Producătorul lui s-a sinucis.

Altă dezamăgire - Import / Export de Ulrich Seidl, regizor pe care-l creditam şi care m-a convins că nu iubeşte oamenii. Un film imoral, la care am stat, masochistă, pînă la final. La We Own the Night de James Gray, care a fost şi el în competiţia oficială, nu m-aş mai uita nici dacă ar fi singurul film pe care-l poţi vedea sîmbătă seara la televizor. Schematic pînă la os, rigid, stereotip, prost jucat, cu o singură secvenţă de urmărire de maşini realmente antologică. A intrat probabil în competiţie pentru că s-a implicat Canal Plus în producţie şi pentru că era nevoie de vedete - Robert Duvall, Joaquin Phoenix, Eva Mendes - pe covorul roşu. My Blueberry Nights de Wong Kar-wai, care a deschis festivalul, a stabilit performanţa de a fi uitat pînă la sfîrşit. Primul film al hong-kong-ezului în America este făcut cu teamă şi de aceea e o pastişă a succeselor trecute. Calofilia riscă să-l înghită pe acest cineast senzorial, care pierde tot dacă n-are un pic de substanţă îndărătul glazurii.

Şi au mai fost la Cannes: cei mai buni shrimpi pe care i-am mîncat buchet după gală, cea mai bună bere 1664 băută tot atunci, un prieten care m-a sunat de la Bucureşti imediat după ce s-au anunţat premiile - "te-am sunat pentru că n-aveam cu cine să mă bucur" -, dar şi "oboseala de Cannes" - de lume multă, de îmbulzeală, de căldura de-afară şi de aerul condiţionat din sală, care atacă rinichiul -, au mai fost şi cele mai diferite reţete de tiramisu, ţiganii români care cerşesc mai nou cu pechinezul şi chiar cu pisica. "Bună ziua!", ne-a spus respectuos unul dintre ei, cînd ne-a auzit mirîndu-ne. Mai ştii, la anul, dacă mă mai ţin capacele, pot merge cu motanul să facem un ban de diurnă. Căci Cannes-ul e scump, iar redacţiile tot mai chivernisite.