Miercuri 13 iunie 2007 - Orchestra de Cameră, joi 14 iunie 2007 - Cvartetul Voces şi vineri 15 iunie 2007 - Orchestra Naţională au susţinut ultimele concerte din stagiunea de anul acesta. Rememorând-o, cu ajutorul arhivei cronicilor mele, găsesc mai multe lucruri bune şi evenimente muzicale decât în cele anterioare şi sper ca evoluţia Formaţiilor Radiodifuziunii (incluzând şi Corul) să continue în viitor. Forma şi succesele unei orchestre se datorează, într-o proporţie copleşitoare, dirijorilor invitaţi. Deşi consideraţi incomozi, sunt de preferat dirijorii exigenţi, mai cu seamă dacă aduc lucrări noi în repertoriu, evitând astfel programele bătătorite şi prăfuite pe care le vehiculează până la saturaţie, din comoditate sau din necunoaştere, majoritatea orchestrelor româneşti. Lupta pentru educarea publicului, pentru familiarizarea lui cu un repertoriu muzical mai larg, trebuie apreciată şi încurajată, insistându-se asupra reclamei, prin toate mijloacele media, făcută acestor concerte.
Încep cu Orchestra de Cameră, formaţia ce promovează sistematic lucrări noi din toate zonele stilistice. La ultimul concert, programul a cuprins o piesă rareori cântată pe scenele româneşti, Concertul nr.7 pentru flaut şi orchestră de coarde de Saverio Mercadante, şi alte două celebre lucrări instrumentale, la rândul lor puţin auzite, Concertul nr.4 pentru vioară şi orchestră de Mozart şi Suita "Muzica apelor" de Haendel.
Flautistul Matei Ioachimescu, membru al Filarmonicii "George Enescu", are un ton cald şi luminos, o tehnică bine pusă la punct şi, pe deasupra, o disponibilitate interpretativă ce-i permite să abordeze cu uşurinţă muzici diferite ca factură. Poate de aceea în prima parte a concertului de Mercadante a introdus o cadenţă modernă (nu ştiu cui aparţine), pe care a imaginat-o, sper, ca pe o glumă muzicală, căci altfel n-avea nicio legătură cu frazele cantabile sau virtuoze ale clasicului italian. I-a subliniat, însă, cu toată convingerea, procedeele tehnice folosite cu predilecţie de compozitorii moderni care scriu pentru flaut, dându-i o alură intenţionat şocantă. La bis ne-a purtat într-o altă zonă stilistică, a impresionismului francez, odată cu Syrynx de Debussy, o piesă pentru flaut solo nuanţată cu rafinament. Matei Ioachimescu este o prezenţă solistică deosebit de agreabilă, distingându-se o puternică notă personală în cântul său; mi se pare un motiv evident pentru a fi programat mai des de către orchestrele bucureştene.
Maniera în care Alexandru Tomescu ne-a prezentat Concertul în re major de Mozart era una declarat romantică. Influenţat probabil de David Oistrach, ale cărui cadenţe le-a şi cântat, violonistul român a căutat să pună în valoare trăsătura cea mai caracteristică a tipului interpretativ căruia îi aparţine el însuşi, cea pasional-virtuoză. Dacă ea se potriveşte întrutotul concertului mozartian, asta este, în ultimă instanţă, şi o chestiune de gust. Mie mi-a plăcut, dar am auzit şi voci acuzatoare, mai dogmatice, poate. Alexandru Tomescu experimentează adesea forme noi de interpretare, ceea ce nu e deloc rău, căci numai aşa se ivesc surprinzătoare valenţe expresive în opere clasice despre care credeam că nu mai au nimic nou a ne spune. Preludiul din Partita a III-a în mi major pentru vioară solo, de Bach, oferit la bis, avea o prospeţime de care nu numai perfecţiunea tehnică e responsabilă. Admirabilă reuşită!
Pe Romeo Râmbu, cu ani în urmă un oboist preţuit, cel care a acompaniat concertele şi apoi a condus suita haendeliană, îl întâlnesc pentru prima oară în postura de dirijor. Citindu-i CV-ul, constat că se bucură de acelaşi succes ca şi înainte, şi nu mă miră, deoarece are o eficienţă remarcabilă cu toate că gestica sa, vizual vorbind, mi se pare mai mult gospodărească decât inspiratoare.
Orchestra Naţională şi-a ales, pentru ultimul concert al stagiunii, un program alcătuit din două jumătăţi ciudat de inegale - şi ca substanţă, şi ca interpretare. La început, două piese din repertoriul de pură virtuozitate al viorii: Introducere şi Rondo capriccioso de Saint-Saens şi Melodii lăutăreşti de Sarasate. Aici, violonistul solist are de ales între exhibiţie şi muzicalitate. Florin Ionescu-Galaţi a dorit probabil să le împace pe amândouă, cel puţin aşa bănuiesc, rezultatul a fost însă dezamăgitor. N-am auzit până acum un violonist care să pedaleze atât de insistent pe latura lăutărească (în sensul rău al termenului) al pieselor de care vorbim şi nici nu văd de ce ar fi cazul să fie reluată o manieră desuetă şi vulgară de a cânta, aparţinând secolelor trecute. Există o măsură în interpretare şi, dacă nu ţii seama de ea, toate acele întârzieri, glissande, oftaturi sentimentale şi lipicioase folosite abuziv nu conduc la altceva decât la manelizarea gustului publicului. Cu toată supărarea pe care o vor produce cuvintele mele, nu cred că e cazul să fie încurajată această tendinţă, declarând (la Radio, de pildă) că Florin Ionescu-Galaţi este interpretul ideal al acestui gen de piese. Atunci, Maxim Vengherov, Vadim Repin, Joshua Bell şi atâţia alţii, care le cântă mult mai sobru, ce sunt?
În partea a doua am ascultat, pentru prima oară în România, Simfonia a IV-a în do minor de Şostakovici, o capodoperă a tuturor timpurilor, deşi la vremea compunerii a fost declarată "formalistă", iar prima ei audiţie amânată, din acest stupid motiv "jdanovist", 25 de ani. Am putea-o denumi "simfonia contrastelor", nicăieri (în lumea simfonismului) nu se găsesc suprapuse, aliate, topite sau evidenţiate mai multe contraste ca aici: de ritm, de nuanţă, de tempo, de tonalitate, de caracter... Simfonia are o plasticitate ieşită din comun, ea descrie, cu ajutorul asocierilor melodice, armonice şi timbrale cele mai neobişnuite, o lume complexă, nu neapărat a societăţii în care trăia compozitorul, ci a stărilor sufleteşti pe care le încerca acest mare sensibil aflat, fără să ştie încă, la discreţia unui regim satanic, pe care credea, cu inocenţa tinereţii şi buna-credinţă a geniului, că l-ar putea înfrunta. Simfonia este singulară în creaţia sa şi datorită faptului că Şostakovici îşi consumă aici ultimele resurse de ironie şi entuziasm; nu le vom mai întâlni, în stare pură, de-acum încolo.
Nu-mi imaginez, la ora actuală, un dirijor mai potrivit ca japonezul Michiyoshi Inoue să impulsioneze şi să desăvârşească construcţia unei asemenea capodopere. Pedant la repetiţii (aşadar, nu tocmai pe placul orchestrei), în schimb absolut degajat şi artist în concert, conducând cu o meticulozitate de o eleganţă rar întâlnită, seamănă cu Christoph Eschenbach la înfăţişare şi la modul pasional de implicare, dar e mai spectaculos, mai mobil şi, după opinia mea, chiar mai sugestiv. Niciodată Orchestra Naţională Radio n-a cântat atât de bine - cu bravură şi totodată ataşată emoţional - ca în simfonia şostakoviciană nemaiauzită până acum la noi. Bucuria de a face muzică, pe care o simţi mai presus de orice la Michiyoshi Inoue, s-a transmis integral orchestrei, în pofida nenumăratelor dificultăţi ale partiturii şi a neplăcerii iniţiale provocate de obligaţia rezolvării lor, firească la un sfârşit de stagiune în care oboseala atinge un punct maxim.