Ritualul primăverii se deschide cu o Introducere (Lento) clădită pe o temă lituaniană, asimetrică, expusă de fagot în registrul supraacut. Urmează tablourile Augurii primăverii şi Dansuri adolescentine, cu sonorităţile brute ale celor opt corni şi cu preponderenţă ritmică. Permutările de accente, izoritmiile, şi varietatea metrică se manifestă în tabloul Jocul răpirii (Presto). Apoi, în Hore primăvăratice, iureşul se calmează, iar expresia devine solemnă şi concentrată. Rondo-ul ce urmează, Jocul cetăţilor rivale (Molto Allegro), readuce frenezia ritmică, într-o continuă acumulare, pregătind tabloul Cortegiul înţeleptului. La amplificarea sonorităţii contribuie aici întreg ansamblul orchestral. A şaptea piesă a suitei, Adoraţia pământului, conţine doar patru măsuri lente, clădite pe un acord de sunete armonice. Mai departe, o dezlănţuire stihinică în tabloul Dansul pământului (Prestissimo), întrerupe brusc muzica în nuanţa de arhifortissimo.
Partea a doua, Sacrificiul, unitară sub aspect ritmic, debutează cu o introducere în Largo, aducând tema sacrificiului. Totodată, ea prefigurează idei muzicale din tablourile Cercuri misterioase ale adolescenţilor şi Glorificarea alesei (ultimul, gândit ca o cavalcadă sălbatică de amazoane, cu cromatizări intense, ritmică asimetrică şi metrică fluctuantă). Tablourile Evocarea strămoşilor şi Acţiunea rituală a strămoşilor pregătesc finalul. Bătrânii înţelepţi, aşezaţi în cerc, urmăresc fecioara dansând continuu. Apar aici ţesături polifonice însoţite de pedale ritmice. În Dans sacral (Aleasa), structurile ritmice se înlănţuie asimetric. Pe muzica rondo-ului, cea mai amplă secţiune a baletului, aleasa dansează până la epuizarea totală, astfel împlinindu-se sacrificiul. Zeul primăverii îşi primeşte jertfa, făcând ca anotimpul să devină prielnic oamenilor. Sonorităţile se amplifică până la un imens tutti orchestral. După un scurt pasaj cromatic al flauţilor se aude acordul final retezat.
Stravinski este cunoscut ca unul dintre cei mai reprezentativi exponenţi ai motorismului în muzică. Transformările ritmice sunt continue, trecând de la utilizarea celor mai simple elemente şi formule metro-ritmice, la crearea unor agregate complexe şi la folosirea tuturor tipurilor de măsuri. Se observă mereu cum compozitorul manevrează culoarea orchestrală, în modul abil moştenit de la Korsakov, cu efecte de policromii sonore insolite. Dacă corzile sunt tratate ca fundal, iar pianul ca instrument preponderent ritmic, Stravinski nu-şi ascunde preferinţa pentru instrumentele de suflat (în număr de 38), cât şi pentru cele de percuţie. De altfel, instrumentaţia este în Ritualul primăverii deosebit de amplă şi diversă: viori prime, viori secunde, viole, violonceli, contrabaşi, piccolo, 3 flauţi (al treilea cântă şi piccolo 2), flaut alto, 4 oboi (al patrulea cântă şi al doilea corn englez), corn englez, clarinet în re şi în mi, 3 clarineţi în si bemol şi în la (al doilea cântă al doilea clarinet bas), clarinet bas în si bemol, 4 fagoţi (al patrulea cântă şi ca al doilea contrafagot), contrafagot, 8 corni (al şaptelea şi al optulea cântă tuba tenor în si bemol), trompetă mică în re, 4 trompeţi în do (al patrulea cântă trompetă bas în mi bemol), 3 tromboni, 2 tube başi, 5 timpani (cu doi interpreţi), tam-tam, trianglu, tamburină, cinel antic în si bemol şi în la bemol, tobă mare şi guiro.
Printre interpreţii de seamă ai lucrării stravinskiene se numără: Pierre Monteux, Ernest Ansermet, Leopold Stokowski, Igor Markevitch, Pierre Boulez, iar cele mai importante versiuni coregrafice se datorează unor artişti ca Mary Wigman, Pina Bausch, Angelina Preljocaj, Paul Tazlor, Jorge Lefebre, Maurice Béjart şi majoritatea marilor coregrafi, ai secolului al XX-lea, începând cu Nijinski.
Ceea ce a reuşit în acest concert dirijorul de 38 de ani, Charles Olivieri Munroe, este surprinderea calităţii de "compozitor cameleon" al lui Stravinski. Dozajele diferitelor compartimente de suflători (lemne şi alămuri), tensionarea bine chibzuită a energiei sonore la antrenarea pe pantele de crescendo, precum şi perfecta cunoaştere a partiturii, au fost atuurile sale. Posesor al premiilor Chalmers-Ontario Arts Council, Dinu Niculescu-Braşov,
În aceeaşi seară, pianistul James Dick a interpretat Rapsodia în la minor pe o temă de Paganini, op. 43, de Serghei Rahmaninov. El a reuşit să transfere virtuozitatea extremă cerută în realizarea celor 12 variaţiuni violonistice, către cele 24 de variaţiuni pianistice. În ciuda dificultăţii scriiturii orchestrale, colaborarea sa cu ansamblul a fost în parametrii ceruţi de lucrare. Momentul apariţiei temei Dies irae, utilizată de Rahmaninov în cea de-a şaptea variaţiune a conferit o aură de solemnitate expoziţiei de sonată, alcătuită din primele zece variaţiuni. Cu o sensibilitate adecvată stilului romantic, solistul serii, James Dick a trecut de la un tempo la altul, subliniind caracterul contrastant al secţiunilor. Traiectoria modulaţiilor, cu revenirea în la minor la variaţiunea a XIX-a, precum şi cromatizările intense au fost puse în valoare printr-o tehnică ce lasă să se întrevadă un câştigător al premiilor Ceaikovski, Busoni şi Leventritt.
Muzica Dansului slav nr. 3 în la bemol major de Antonin Dvorak, a adus în sala Ateneului român, spiritul jucăuş şi vitalitatea dansantă a stilului popular din centrul Europei. Lucrarea înscrisă în şirul celor trei Rapsodii slave op. 45, a fost scrisă pentru o formaţie orchestrală alcătuită din perechi de suflători, harpă, percuţie şi coarde. Cele trei teme sunt prezentate pe rând de harpă, în debut, apoi de tutti în dezvoltare şi, în fine, de clarinet în Meno mosso. Sensibil şi cu bun gust au fost realizate solo-ul viorii şi cel al flautului.
Solicitant repertoriu pentru ansamblul orchestral, ce şi-a dovedit şi cu acest prilej seriozitatea, omogenitatea şi buna colaborare cu dirijorul şi solistul serii.