Interviu cu Radu Mihăileanu - Train de vie

Î: Cum se poate arăta Holocaustul pe ecran?

R: Mi-am pus această întrebare tot timpul cît am scris scenariul. Ce se poate arăta care să fie la fel de puternic precum realitatea istorică? Pentru mine, în ceea ce priveşte Holocaustul, cel mai rău lucru nu a fost ceea ce se poate arăta, ci ceea ce era în mintea oamenilor. Şi cum să filmezi asta? Cum să filmezi ce se petrece în mintea unui tată care îşi priveşte fiul, ştie că va muri dar nu poate să-i spună? Aici, cinematograful este neputincios. Iată de ce am refuzat să filmez ceea ce se numeşte "inima fenomenului Holocaust". Despre lagărele de exterminare eu nu aş fi avut decît o imagine, şi nu adevărul. Eu am preferat să merg la periferia fenomenului Holocaust, utilizînd un limbaj poetic. Printr-un film noi propagăm memoria. Şi nu vreau ca un spectator să-şi spună: "Deci asta a fost, doar asta."

Î: Aţi avut ezitări în a trata Holocaustul sub forma unei comedii?

R: Eu, pentru că în România am fost foarte aproape de a ajunge la închisoare, şi pentru că ştiu prea mulţi oameni care au murit în închisoare, sînt un cineast politic. Dar nu vreau să fac numai filme politice. Ştiu că timpurile s-au schimbat şi că astăzi, dacă vrei să impui o idee, e mai bine să faci un spectacol. Cu ceva înainte de a avea ideea filmului, am văzut Schindler's List, care m-a tulburat, m-a emoţionat... Dar am rămas cu senzaţia că după acest film nu se mai putea vorbi despre Holocaust în acelaşi mod, fără ca aceasta să se întoarcă împotriva noastră... Că trebuia, fireşte, să continuăm să o povestim, dar cu spiritul nostru, al celor care nu am fost martori ai acelor timpuri. Şi apoi, această poveste a evreilor care se dau drept nazişti, nu putea fi decît o comedie. Am văzut imediat umorul evreiesc în posibilul conflict dintre bogaţii şi săracii comunităţii. Este clar că mulţi au acceptat cu greu modul meu de a vorbi despre Holocaust. De fapt, producătorilor mei le-a luat mai mult de un an pentru a găsi finanţarea necesară filmului, fiind refuzaţi de toate canalele TV, cu excepţia Canal+. Astăzi, aceleaşi persoane aplaudă filmul meu, sau pe cel al lui Benigni!

Î:Exact, nu putem să nu facem o apropiere între Train de vie şi La vita e bella, al lui Roberto Benigni...

R: Vă mărturisesc că în 1996 era vorba ca italienii să producă filmul meu şi i-am dat lui Roberto Benigni scenariul meu ca să îl citească... filmele noastre au în comun acelaşi concept "poetic". Dar nu am pretenţia că acest concept îmi aparţine. Alţii l-au tratat înaintea mea. Şi apoi, cine nu s-a inspirat din altceva? De aceea nu îi port pică lui Benigni pentru nimic în lume, cu atît mai mult că nu sîntem în competiţie, ci mergem în acelaşi sens. În schimb, ceea ce m-a scos din minţi a fost ceea ce s-a întîmplat la Cannes în acest an. Gilles Jacob a refuzat la început ambele filme, pentru că, în opinia lui, nu avem dreptul să facem o comedie despre Holocaust. Pînă la urmă, a acceptat filmul lui Benigni, cerîndu-i să adauge la începutul şi la finalul filmului vocea în "off" a copilului. Iar producătoarei mele i-a spus că ideea i-a venit văzînd filmul meu! Rezultatul: astăzi, toată lumea spune că filmul meu seamănă cu cel al lui Benigni. Admiteţi că altfel ar fi stat lucrurile dacă amîndouă filmele ar fi fost prezentate la Cannes.