Nu-i de-ajuns să fii un bun profesionist!

Dirijorul canadian Charles Olivieri Munroe a condus orchestra Filarmonicii "George Enescu" de trei ori în ultimele două stagiuni, promovând programe de ţinută - un Festival Beethoven, Simfonia a III-a de Albert Roussel, iar acum (21 şi 22 iunie 2007), Le sacre du printemps de Igor Stravinski. Scriam, anul trecut, despre tânărul dirijor (e născut în 1969), că "mi-a lăsat impresia unui interpret modern: degajat, precis tehnic şi deloc sentimental". Toate aceste caracteristici s-ar fi potrivit de minune muzicii baletului stravinskian (însuşi autorul pledează insistent în favoarea lor în volumul autobiografic Cronica vieţii mele), dacă interpretării nu i-ar fi lipsit ceva greu de precizat în cuvinte, însă la fel de simplu de observat precum un asfinţit de soare.

Din punct de vedere fenomenologic vorbind, perfecţiunea cântului presupune mai multe straturi ce trebuie să fuzioneze neapărat pentru a ne da întocmai senzaţia de perfecţiune. Corectitudinea tehnică (precizia ritmică, a intonaţiei, sincronizarea ansamblului) îl defineşte pe primul; rostirea (sensul frazării, ierarhia vocilor) pe al doilea; elementele de culoare (alegerea nuanţelor, a mişcărilor, a calităţii sunetului) vin în al treilea rând; în fine, însufleţirea cântului - convingerea că faci un lucru cât mai aproape de perfecţiune şi că aşa se şi răsfrânge el în conştiinţa celor ce ascultă (elementul cel mai important al autostimulării interpretului) - este stratul care creează emoţia şi face posibilă comunicarea muzicală reală. Cum poţi realiza această tuşă finală, fără de care lucrarea nu prinde viaţă, nu se învaţă la şcoală, o ai în tine şi o scoţi la iveală mai devreme ori mai târziu. Dacă nu, rămâi la stadiul de profesionist onest, iar Olivieri Munroe asta a păţit. Remarcaţi, nici măcar nu amintesc de sentimente, ele devin o frână pentru artistul care încearcă să le trăiască, şi nu să le sublimeze, pe parcursul actului de trăire muzicală.

Sacre nu înseamnă numai o muzică cizelată până la desăvârşire, ci şi una inspirată, oricât şi-ar nega Stravinski implicarea emoţională în creaţia sa. Ritualurile păgâne ale Rusiei precreştine au un dram de nebunie, pe care trebuie să-l simţi, mai întâi, şi apoi să încerci să-l redai, deşi cu mijloace controlate. Am cântat pentru prima oară această lucrare (ca violonist în Orchestra Radio) cu Igor Markevitch, într-un concert memorabil. Cu toate că mă intriga hieratismul dirijorului elveţian (de origine rusă), el compensa această atitudine printr-un magnetism al privirilor în stare să ridice orchestra la înalte culmi de incandescenţă artistică, aidoma altui mare dirijor al secolului trecut, românul Ionel Perlea. Interpretările lor fundamentau, într-un mod atât de subtil încât nu poate fi analizat sau descris, elanul şi pasiunea unei lumi care mai credea încă în puterea sacrificiului şi care ştia să refacă actul magic de fiecare dată când era nevoie.

În aceeaşi seară l-am ascultat şi pe pianistul texan James Dick în Rapsodia pentru pian şi orchestră pe o temă de Paganini de Serghei Rahmaninov. Mai cunoscut pentru înfiinţarea, în 1971, a unei instituţii dedicate formării tinerilor muzicieni, The International Festival Institute at Round Top, James Dick cântă la fel de economicos ca şi confratele său mai tânăr. Place, dar nu entuziasmează, cu alte cuvinte.