Dansând cu Mazilu - Picturile lui Dionisis Christofilogiannis

Această expoziţie nu este altceva decât un alt gest care confirmă deschiderea Teatrului Odeon către toate tipurile de discurs artistic si reconfirmă "achiziţia" lui Răzvan Mazilu ca fiind cel mai inspirat pas către ceea ce înseamnă acum "Vârsta de Aur" a Teatrului Odeon din Bucureşti.

Având uneori natura crochiurilor, picturile lui Dionisis Christofilogiannis evocă termenul scurt pe care îl presupune mişcarea, împachetarea fiecărui gest într-o schiţă ce captează momentul veritabil al unui dans. Ele capătă forma unor straturi ale memoriei, un "teanc" de gesturi care se derulează ca o bandă desenată. Imaginea deşi este clară se difuzează în spaţiul trepidant cuprins în câmpul colii.

Există şi o formă de pantomimă în toată configuraţia mişcărilor şi a atmosferei care se lasă citită în gesturi semnificative, interesate de o lectură demonstrativă. Retorica gestuală în care Christofilogiannis îşi regăseşte figurile rezidă într-un mecanism de abordare a acestei forme de a exista, în acea simulare a vieţii care nu poate fi apropiată decât în straturi ale percepţiei vizuale. Lucrările sale sunt astfel, denotative; ele ţin în cadrul lor de instantanee necompuse, nepregătite, toată energia existentă în sine care se difuzează prin materia picturii pe care o vibrează, o modelează.

Ceea ce trebuie ghicit în jocul gesturilor este reţinut în corp, în trupul alb, parcă lipsit de volum. Ele sunt instantanee de dans.

Pregnanţa dansului lui Mazilu devine un "contur" care dezvăluie formele unor volume ascunse, insesizabile ca natură materială, dar prezente într-o dimensiune ce ţine de aer şi de imaginar. Ceea ce umple această atmosferă este într-o anumită măsură lucrul care se sugestionează printr-un şir întreg de semne şi în special prin linie. Ea direcţionează privirea şi mintea în această investire a golului cu un volum incert.

Linia pare că se detaşează de pe suportul pânzei într-un tremur, o vibraţie calculată a mâinii ce sugerează şi o agitaţie malignă a mâinii reci, "de la main froide d'un dandy".

Raportul între desfăşurarea de tuşe şi figuri este unul al egalităţii de interese: figurile respiră în pânză, într-un spaţiu la fel de vibrant ca mişcările precise şi neîntrerupte ale dansului lui Răzvan Mazilu.

Chipul lui Mazilu apare uneori ca un observator dedublat care fixează privitorul inclus astfel în compoziţie ca un "chemat" în mijlocul acţiunii cu un caracter "imoral". "Coruperea" lui se face printr-o cuplare vizuală la intriga defilată sub ochii asistenţei.

Aici se poate aminti de inserţii ale gândirii pop cu care Christofilogiannis nu se identifică, dar cu al cărei mijloc de inducţie a recognoscibilităţii nemijlocite şi a saturaţiei de informaţie ce se transmite instantaneu dintr-un chip supralicitat prin înfăţişări dese, lucrează, poate involuntar, şi el. Toate acestea în sensul în care Mazilu utilizează imaginea sa şi a celorlalte figuri care s-au transformat cu timpul într-un panteon ce reuneşte entităţile unei mitologii personale remarcabile în întreaga sa creaţie. Un tip de narcisism voalat cu care îşi asigură calea către impregnarea imaginii unui chip în conştiinţa colectivă şi pe care îl împrumută şi subiecţilor săi şi personajelor create de el.

Portretul său ocupă tot câmpul paginii, expresivitatea sa fiind cea care închide în interiorul chipului acele vise urzite perfect.

Lucrările sale sunt duale şi asta din pricina subiectului lor. Ca semnificaţie ele sunt închise, dar ca exprimare sunt oclusive. Dedublarea sub acelaşi chip este o practică predilectă în estetica lui Răzvan Mazilu.

Răzvan Mazilu este solar, este un index de gesturi care sunt eliberate şi răspândite de trupul său. El vorbeşte cu sfinţenie mută despre un om şi un spirit care "nu sunt niciodată, ele transpar în mişcarea prin care trupul se face "gest", limbajul operă, coexistenţa adevăr". (Merleau-Ponty, Signes)