De necrezut. Am ajuns la jumătatea festivalului şi n-am auzit încă împuşcături, n-am văzut urmăriri spectaculoase şi maşini incendiate, nu s-a umplut ecranul cu imagini terifiante. Ce se întîmplă - nimic altceva decît o selecţie festivalieră care tinde spre altceva decît în ediţiile precedente. Şi are dreptate. Problemele contemporaneităţii arată altminteri decît îşi închipuie de zeci de ani comercianţii hollywoodieni şi imitatorii lor europeni. Nu publicul cere vărsare de sînge pe ecran, dovadă, cel puţin în privinţa berlinezilor, că oferindu-i filme serioase el dă năvală. Cifra de 500.000 de spectatori, ce părea utopică atunci cînd şi-au propus-o organizatorii Berlinalei, acum începe a fi realistă. Sălile sunt arhipline, spectatorii stau, urmăresc, aplaudă. Nu ştiu cîţi producători californieni sunt invitaţi, dar ar fi bine ca mulţi dintre ei să asiste la această întoarcere spre filme anti-Stallone, anti-Van Damme. Aceasta nu înseamnă că filmele au devenit angelice. Nu, violenţa există. Cea reală, care bîntuie oamenii de azi în familie şi societate, care vine din străfunduri, din drame sociale sau personale. Am putut urmări astfel un cinematograf al oamenilor, nu al maşinăriilor şi al efectelor speciale.
Succes indubitabil l-a avut 8 femmes al lui Francois Ozon, o comedie neagră, adaptare după piesa omonimă de Robert Thomas, amuzantă punere în discuţie a feminităţii, a diferenţelor sociale, a secretelor de familie, a prejudecăţilor, a moralităţii şi imoralităţii, a rapacităţii ş.a.m.d. Un film care-ţi dă senzaţia că a fost realizat într-o voioşie generală, fără crispări şi tensiune, cu poante şi gaguri de la generic pînă la ultima fotogramă. Nu-i însă un film de luat în seamă la palmares decît dacă juriul vrea şi el să facă o glumă. Se zice că pentru premii ar concura cu şanse Monster's Ball / Balul monştrilor de Marc Forster, a cărui programare a coincis cu "Freedom Film Festival", unde filmele vorbeau despre tirania comunistă, nu despre dramele unor gardieni de pe culoarul morţii dintr-o închisoare americană.
Tema ce mereu revine în selecţia Berlinalei, căutarea de sine în circumstanţe obişnuite sau în urma unui şoc, este prezentă şi în filmul danezei Annette K. Olesen, Mici necazuri / Minor Mishaps (debut în lungmetraj), ca şi în The Shipping News / Ştiri de pe vase, ecranizare de Lasse Hallström după romanul lui Annie Proulac, încununat cu un Pulitzer. În fruntea genericului, Kevin Spacey în rolul unui permanent perdant, ce se regăseşte în spaţiul arid şi îngheţat de unde i se trag strămoşii, o insulă aproape de coastele Canadei. Acolo ninge în luna mai şi zăpada ajunge pînă la peste 3 metri, este ceaţă 124 de zile pe an, dar oamenii sunt curaţi şi prietenoşi, legendele lor amestecîndu-se firesc şi comod cu realitatea.
Amestec de farmece ţigăneşti cu superdotare în informatică întîlnim în pelicula lui Zoltan Kamondi, Temptations / Tentaţii, un film aproape rezumativ al unor stări de fapt din societatea ungară modernă, cunoscută bine de acest regizor, care a compus-o într-o suită de documentare. Este un film bine făcut din punct de vedere al construcţiei şi fixării personajelor, aşa cum mi-a apărut, dar la un nivel profesional superior, şi pelicula lui Robert Altman, Gosford Park (în afară de concurs). Lung de peste două ore, nici o secundă plictisitor, tipuri umane excelent conturate (în distribuţie Eileen Atkins, Alan Bates, Tom Hollander ş.a.), cum spunea Radu Cosaşu cîndva, "solid ca o sufragerie florentină".