Sfîrşeam corespondenţa anterioară referindu-mă la o peliculă englezească; se cade a începe acum tot cu o creaţie insulară, pentru că mi se pare că tonul festivalului, sunetul lui special este dat de această categorie, adică filme bine lucrate pe teme serioase, chiar cînd umorul atinge poveştile. Aşadar, mă voi opri la Iris.
Richard Eyre (cîndva regizor de teatru şi director la Royal National Theatre), regizor şi coscenarist (cu Charles Wood), porneşte de la volumele de memorii scrise de John Bayley despre soţia sa, scriitoarea Iris Murdoch. Sunt ultimii ei ani de viaţă, viaţă scufundată treptat în întunericul creierului adus de maladia Alzheimer. Filmul este, de fapt, povestea unei iubiri de patru decenii spre începuturile căreia suntem purtaţi mereu de amintirile protagoniştilor. Tragedia "femeii celei mai strălucitoare din Anglia" (cum a fost considerată ades) şi lupta partenerului ei de iubire şi viaţă întru ocrotirea fiinţei din ce în ce mai rătăcite fac din film un recviem şi un imn în acelaşi timp. Nominalizarea lui Judi Dench şi a lui Jim Broadhent la Oscar onorează aceste premii, ades prea comerciale.
De altfel, alungarea comercialului (de duzină sau mai răsărit) din Berlinală (Competiţie, Panoramă, Tînărul cinematograf, Retrospectivă) s-a conturat ca trăsătură definitorie pentru actuala ediţie. Capodopere n-avem a număra încă. Ele sunt atît de rare! Retrospectiva anilor '60 aduce cîteva filme de vîrf. Panorama este plină de promisiuni. Mai toate debuturile sună şi ele promiţător. Media de calitate este dată de filme precum cel semnat de Costa Gavras. El i-a spus Amen , conştient că, deşi a ecranizat piesa lui Hochuth, Vicarul, accentul nu mai cade pe singulara atitudine a prelatului iezuit, ci pe destinul la fel de insolit al chinuitului ofiţer SS Hurt Gerstein. Filmul se vrea "procesul indiferenţei tuturor acelora care ştiau şi au tăcut" în faţa crimelor nazismului, proces pe care încă nimeni nu l-a făcut pentru tăcerea lumii întregi, asistînd la crimele comunismului. E greu de crezut că regizorul Costa Gavras şi filmul său vor intra în palmares (dar, mai ştii?). Deocamdată i s-a acordat "Berlinale Kamera", pentru că, zis-a directorul festivalului, "este unul dintre cei mai împliniţi politic creatori de film din istoria cinematografiei". (O remarcă în paranteză: este o bucurie să întîlneşti pe ecran actori români în roluri mari sau mici. Este evident că, deşi, poate, le-au primit pentru bani, ţin să şi le împlinească cu profesionism. Am mai avut bucuria de-a întîlni numele foştilor studenţi filmologi în echipa de realizatori cu speranţa că vor urca spre primele rînduri ale genericelor).
După plicticoasa şi inexpresiva prestaţie a lui Russel Crowe în A Beautiful Mind (vezi că s-ar zice "minte strălucită", doar este vorba despre un cîştigător de premiu Nobel, fie el şi schizofrenic), a fost o plăcere reîntîlnirea cu Gene Hackman în The Royal Tenenbaums (regia Wes Andersen), actor care joacă inteligent chiar atunci cînd doar se joacă în rol. Filmul demarează cu haz, se tîrîie pe la mijloc, aproape sucombă spre final, ca în ultimul moment, cînd lumea este deja în picioare, să mai arunce o poantă cu care nu salvează nimic.
Premiantul din actuala ediţie la "Freedom Film Festival", adică Andreas Dresen, este prezent în Berlinală cu o peliculă căreia i-a spus Halbe treppe, în engleză s-a tradus Gill Point, în franceză Frites et folies, iar doi vorbitori de germană mi-au oferit variante diferite: "Mezanin" şi "Jumătate de treaptă". La fel de imprecis mi-a părut şi filmul care, urmărind două cupluri din Frankfurt pe Oder şi dorind să vorbească despre cenuşiul aproape fără de scăpare al vieţii lor de azi, a izbutit să fie el însuşi cenuşiu. Dresen i-a trecut pe interpreţi ca autori alături de el, ca daneza Anette R. Olesen la Micile necazuri / Minor Mishaps. O nouă metodă de lucru? O nouă modă? Deocamdată debutul danezei este de luat în seamă cel puţin de către juriul de la "opera prima".