În mod obişnuit, "Retrospectiva" la Berlinală privea o mare personalitate a artei cinematografice. Ediţia 52 oferă berlinezilor, presei şi invitaţilor un important moment de afirmare ca artă originală, produs cultural şi reflectare a vieţii sociale: anii '60. Filmele, împărţite după comunicarea preponderentă (iubire, pop, generaţie ş.a.m.d.), aduc pe generic nume rămase ca marcă pentru evoluţia artei filmului: Antonioni, Skolimowski, Kalatozov, Istvan Szabo, Paulo Rocha, Miklos Jancso, Bo Widerberg, Carlos Saura, fraţii Taviani, Louis Malle şi mulţi alţii. Categoria, poate, cea mai interesantă are ca titlu "Protest", aici intrînd Billy Mincinosul / Billy Liar de Schlessinger, If al lui Anderson, Solo de Mocky, Tăcerea cea mare / Il Grande Silenzio de Corbucci şi Reconstituirea lui Lucian Pintilie. Este o secţiune cu mare afluenţă de public tînăr, ceea ce ne mai consolează că nu suntem prezenţi în Berlinală cu nici o producţie recentă, ci doar cu limba română şi cîţiva actori în pelicula basarabenilor după Patul lui Procust.
Tot spre anii '60 s-a îndreptat atenţia cineastului francez Francois Armanet, care, în deschiderea "Panoramei" (secţiune ce proiectează şi ecranizarea camilpetresciană), a prezentat filmul său La bande du drugstore, care, avînd ca pivot o poveste de iubire, aduce ceva din atmosfera ce a precedat '68-ul. Dacă interpretul principal Mathieu Simonet ar avea în spate maşina americană de propulsare a vedetelor, Di Caprio s-ar învineţi de invidie, căci cohortele de adolescente admiratoare şi-ar schimba direcţia.
Pînă acum cu iubirea stăm binişor la Berlinală. Chiar filmul de deschidere (pe care l-am văzut ulterior acestui moment festiv, deoarece TAROM-ul ne-a ajutat să stăm pe aeroport şi în avion vreo 10 ore la cursa directă Bucureşti-Berlin), coproducţie germano-americană, vorbit mai ales în italiană, ne povesteşte despre o pasiune frumoasă şi curată, dispusă la sacrificii fără limită. Regizorul Tom Tykwer, cu destul succes pînă la cei 37 de ani ai săi, s-a îndrăgostit atît de tare de scenariul lui Krzysztof Kieslowski încît de la dispariţia acestuia, în 1996, a dus o luptă teribilă pentru a aduna fondurile necesare şi a reuşit ca Heaven să fie prezentat în premieră mondială aici. Filmul vorbeşte despre mafie şi acte teroriste în secundar, despre comunicare, în lateral şi, cum spuneam, despre iubire "în principal".
Regizorul Paul Greengrass este englez, şi gazetar, şi scriitor. De 10 ani lucrează ca producător la seria de documentare Lumea în acţiune / World in Action şi este primul care a filmat greva foamei la care s-au supus membri ai IRA în închisoarea din Maze. Atenţia pentru adevăr, interesul pentru document, simţul dramatic al situaţiei au ajuns, în ordine logică, în reconstituirea pe care o face în pelicula sa Bloody Sunday. Este vorba de ziua de 30 ianuarie 1972, de localitatea Londonderry, duminică după care a început războiul civil din Irlanda de Nord. "Este un film de război despre lupta pentru pace", spune regizorul, care ecranizează cartea lui Don Mullan, într-o manieră cinematografică surprinzătoare. Lucrează cu enorm de multe prim-planuri, gros-planuri, montaj paralel, încît dă nu numai senzaţia că te afli în mijlocul evenimentelor, ci sporeşte ambiguitatea şi o dată cu ea parcă face imposibilă aflarea adevărului.
În fapt, acesta este spus răspicat şi englezul cu nume de baladă irlandeză îşi condamnă compatrioţii pentru faptele săvîrşite, deşi legea britanică nu i-a găsit niciodată vinovaţi.