Sfârşit de stagiune şi la Filarmonica George Enescu

Ca în fiecare an, Orchestra şi Corul Filarmonicii "George Enescu" încheie ultimele stagiunea concertelor bucureştene. De astă dată (28 iunie 2007), cu un program mai puţin festiv (ce bine!), dar mult mai interesant: Eminesciana III de Pascal Bentoiu, Fantezia în do major pentru pian, cor şi orchestră de Ludwig van Beethoven şi Suita pentru orchestră "Planetele" de Gustav Holst. Succesul de public cel mai consistent l-a înregistrat Fantezia beethoveniană, poate şi pentru că la pian s-a aflat Valentin Gheorghiu, iar corul a cântat, ca întotdeauna, foarte îngrijit; însă eu voi insista mai ales pe celelalte două piese ale serii.

La 31 de ani de la compunerea ei, Eminesciana III se dovedeşte, aşa cum o caracterizează însuşi compozitorul, una dintre partiturile sale cele mai originale. Pascal Bentoiu ezită în a o fixa într-un gen anume, lăsându-i pe ascultători să aleagă între poem, simfonie (într-o singură mişcare) şi concert pentru orchestră. Eu aş opta pentru poem simfonic, atât datorită programului declarat ca aparţinând Scrisorii a III-a eminesciene, anume conflictul dintre elementul invadator (caracterizat printr-o lume atonală, serială) şi cel paşnic, autohton (întruchipat prin structuri plurimodale), cât şi influenţat fiind de caracterul plastic, descriptiv al muzicii. Şi totuşi, discursul muzical poate fi considerat absolut independent de orice sugestie literară, el are un profil de sine stătător bine închegat, aşa cum s-a întâmplat cu multe alte poeme simfonice ori balete din care s-au extras diverse suite orchestrale, dobândind un statut dublu, sau al căror program iniţial a fost uitat. O muzică autentică depăşeşte întotdeauna intenţiile compozitorului, ea radiind o multitudine de sensuri noi pe măsură ce trece timpul, iertat fie-mi acest truism.

Eminesciana III intră în categoria muzicilor perene, indiferent de titulatura ori concepţia lor structuratoare. Pascal Bentoiu a scris-o în spiritul vremii (confruntarea serial-modal, elaborarea savantă), adăugându-i pe deasupra ceva greu de definit, să-i zicem inspiraţie?, care o salvează pentru muzica mare şi o distinge de mulţimea de lucrări la fel de meşteşugite, dar de care am uitat fără regrete.

Suita simfonică "Planetele" de Gustav Holst e o lucrare dificilă pentru orchestră, succesul ei depinde enorm de măiestria interpreţilor. Cu Cristian Mandeal la pupitru, însă, ascultătorul e sigur că va primi maximum din ce pot da instrumentiştii, iar reperele interpretative cele mai absconse vor deveni clare şi atrăgătoare. Holst, compozitor englez de origine suedeză, a fost nu numai un astrolog amator, ci şi un gânditor cu înclinaţii spre filozofia orientală şi misticismul european. El toarnă în lucrarea sa (cea mai cunoscută) o experienţă spirituală puţin obişnuită, ce l-a condus la înţelegerea senină a destinului omenesc, până la urmă. În compunerea lucrării a fost influenţat în special de către astrologul din secolul al XII-lea, Raphael, autorul unei cărţi despre planete şi importanţa lor în orientarea şi desfăşurarea evenimentelor pe plan mondial.

Cu atâtea meditaţii şi subtilităţi de natură spirituală, te poţi aştepta la o muzică greoaie, plină de morgă. Cu toate că Holst n-o considera cea mai bună lucrare a sa, plângându-se că succesul ei a înlăturat din atenţia publicului altele mai izbutite, în Planetele se aude o muzică substanţială, cu tentă meditativă, într-adevăr, dar şi exuberantă totodată, tradiţională şi personală în aceeaşi măsură, rezistând cu brio eroziunii timpului.