Mulţimea şi critica au reacţionat diferit, dar din aceleaşi motive... Filmul lui Gray, primul de la The Yards (2000) încoace şi abia al treilea în filmografia acestui regizor venit parcă de nicăieri, în 1994, cu Little Odessa, se petrece în anii '80 şi e realizat în maniera anilor '80, adică fără artificii şi jump-cut-uri mai mult sau mai puţin la modă, când vine vorba de policier. Başca, reia temele sale favorite - fraţii situaţi, până la un punct, de o parte şi de alta a legii, relaţiile fragil / alienate dintre părinţi şi copii, toate în maniera clasică, exploatată ruseşte în Little Odessa şi italieneşte în The Yards. De când a devenit consecvenţa un defect? Deşi lui Gray nu-i ies toate pasienţele (cuplul Wahlberg / Phoenix nu mai are magnetismul din The Yards, Eva Mendes nu are personaj, ritmul e lălăit - dar îi iese una bucată urmărire pe ploaie antologică), filmul emană un soi de poezie tristă, care-i măreşte impactul, poate nu la Cannes, de acord, dar cu siguranţă la New York.
Zavet / Promise Me This, regia Emir Kusturica. Primit cu urale de public, cu răutate de critici. De la mine, 4/5.
Un nou Kusturica e apriori un eveniment şi automat e selecţionat la Cannes - prilej de sărbătoare pentru fani, de protest pentru ceilalţi, care au dat de pământ şi cu jovialul Chat noir, chat blanc şi cu minunatul La vie est un miracle şi care refuză să înţeleagă că, după monument(al)ele Vremea ţiganilor şi Underground, regizorul a schimbat macazul şi vrea mai puţină moarte şi mai multă viaţă. Ceea ce oferă din plin, în două ore de burlesc delicios de autoreferenţial, care comportă un sătuc cu trei locuitori, un bunic inventiv, o călătorie la oraş, un copil îndrăgostit, o vacă pasageră, o ghiulea umană înaripată, ceva mafioţi imobiliari (conduşi de un Miki Manojlovic isteric), un chelios uriaş (Stribor Kusturica, impecabil şi pe coloana sonoră) şi unul pitic, o fusilladă pastorală, ceva castrări şi kidnapping, plus o muzică dementă şi un insert final devenit de-acum trademark: "Happy End"!
Zodiac, regia David Fincher. Primit cu indiferenţă, de public şi critici deopotrivă. De la mine, 5/5.
"When the Hurdy-Gurdy Man came singing songs of love..." Un serial-killer fără identitate, o epopee '70's cu final cunoscut, filmată în HD, un examen de maturitate pe lângă care Se7en e doar un grand-guignol sordid / fascinant, un pariu riscant câştigat cu brio de unul dintre cei mai mari regizori americani contemporani, unul dintre filmele anului, am mai spus-o, am s-o mai spun, punct.
No Country for Old Men, regia Joen & Ethan Coen. Primit cu blazare de public, cu încântare de critici. De la mine, 5/5.
Una dintre cele mai plăcute (& sângeroase) surprize ale festivalului, în special pentru cei care, după Ladykillers şi Intolerable Cruelty îi considerau pe Coeni eşuaţi într-un soi de divertisment facil şi anonim. Joel & Ethan au omagiat, de-a lungul carierei, scriitori feluriţi (Cain, Chase, Chandler); e prima oară însă când adaptează "ca la carte" un roman, şi încă unul semnat Cormac McCarthy. Bum! Într-o atmosferă de capăt de linie şi final de lume, aproape de Blood Simple dar şi de Peckinpah, un cowboy (John Brolin, perfectissim) şi un ucigaş (Javier Bardem, un Terminator coborât din The Night of the Hunter, pentru performanţa căruia nu s-au inventat suficiente premii) se înfruntă până la moarte, şi chiar după. Un western pulp / filosofic devastator.
Death Proof, regia Quentin Tarantino. Primit cu aplauze de public, cu încruntare de critici. De la mine, 6/5 (sic!).
Cunoaşteţi refrenul: Robert Rodriguez şi QT au pornit să comită două bad movies (citeşte sânge, ţâţe, urmăriri, zombies, gloanţe etc.) ca pe vremuri, la Grindhouse. Rodriguez s-a achitat cu brio (n-a mai fost aşa de neastâmpărat de la El Mariachi încoace), dar Tarantino a trişat. A făcut un film bun. Iar versiunea prezentă la Cannes, fără RR, fără falsele trailere executate special de alde Rob Zombie sau Eli Roth, dar cu aproximativ 30 de minute re-adăugate, s-ar putea să fie cea mai jubilatoare declaraţie de dragoste la adresa cinematografului realizată până acum de fostul wunderkind din Knoxville, Tennessee. În spatele exceselor, zgârieturilor, zoom-urilor şi tăieturilor deliberat debile se ascunde (la vedere!) o mostră de slasher / road-movie feminist ("Hang Up the Chick Habit!") & delirant (Kurt Russell is Stuntman Mike), original (cele două acte par montate în oglindă, până la finalul ironic / paroxistic) şi incomparabil (ei da, cu toată grămada de citate şi referinţe - important e şi cum le faci, nu numai să le faci), în fine, unul dintre motivele pentru care ar trebui să re-învăţăm să mergem la cinema.
