PalMungiu d'Or - Cannes 2007

E bine să ajungi la Cannes cu o zi înainte să înceapă marea nebuneală: încă mai poţi merge pe stradă fără să te împiedici la tot pasul de gură-cască, încă mai găseşti locuri în restaurante, viaţa e încă setată pe "soft" şi atmosfera e sedată (deşi în aer se simte deja că "ceva-ceva o să vină!")...


15 mai 2007

După 5 (cinci!) ore de mers cu TGV-ul ajung - în fine - la Cannes. În gară (vocea înregistrată: "Caaannes, 3 minutes d'arrêt") se dă jos mai mult de jumătate din TGV. Îi recunoşti imediat pe cei care vin ca să fie văzuţi: pe lîngă bagaje au umeraşe cu smokinguri băgate-n huse; oare de ce nu se fac smokinguri neşifonabile?! E mai comod să le pui în valiză. Mă rog, eu vorbesc, care nici măcar nu mi-am găsit smokingul - purtat o singură dată, la Gala Gopo! Bine că mi-am luat papionul. Nu cred că voi avea la ce să-l pun: de 10 (zece!) ani, de cînd tot "fac" Cannes-ul, cred că am mers o singură dată la proiecţia de seară - unde ţinuta e obligatorie. Dacă eşti un jurnalist conştiincios, ca mine (haha), nu prea ai ce să cauţi la proiecţiile de seară: apuci să vezi filmele la proiecţia de la 8.30 dimineaţă. Iar dacă te scoli ca s-ajungi la proiecţia aia, eşti cam mort după 10 seara... adio party-uri, deci. Le regret? Aiurea! Ai de ales: ori party, ori filme. Pe lista mea de priorităţi, filmele sînt nr. 1, party-urile - pe la coada listei.

Mă duc să-mi iau badge-ul de acreditare: în zece minute am terminat. Pînă şi geanta de festival e mai simpatică. Tot mică (clar nu-mi vor încăpea mapele de presă!), dar măcar mai atent colorată: neagră şi cu clapeta de muşama în litere multicolore (anul trecut fusese toată mov!!). Numele cîştigătorilor Palme d'Or. Pentru că "Le festival du film" (cum îi place să fie (re)cunoscut) împlineşte - anul acesta - 60 de ediţii. Mă uit pe "clapetă": evident, niciun român. Cele două Palme d"Or-uri pentru scurtmetraj (al lui Gopo a fost fix acum 50 de ani!) nu se pun...

Ajung "acasă" (în apartamentul - mai mic decît în poze! - pe care-l împart cu Iulia şi Tică) şi-mi deşert taşca. Publicaţiile importante au apărut deja, cu largi secţiuni dedicate festivalului. Istoric, "album aniversar", fotografii cu vedete - cele de la-nceputuri, în alb-negru... Pe toate le-am mai văzut de enşpe ori, dar tot mă mai uit la ele îndelung, aplicat şi înduioşat, de parc-ar fi poze din albumul familiei. Uite-o şi pe "tanti" Grace Kelly, ţţţ, că frumoasă mai era... cu părul strîns în coc, într-o rochie albă de dantelă şi cu un simplu şirag de perle... oui, la classe! (deşi tăticu' Kelly producea cîrnaţi, sau aşa ceva!) De cînd e poza asta? Aha, din '55... Legenda spune că-n anul ăla a fost şefa delegaţiei americane la festival şi că, în timpul unei şedinţe foto, la-ntîlnit pe prinţul Rainier al III-lea de Monaco: restul e istorie... Uite-o şi pe "năşica" (animalelor) Brigitte, zisă şi BB, un an mai tîrziu, făcînd o piruetă care-i ridică rochia pînă la chiloţei, ca o umbreluţă - şi ca în scena aia cu Marilyn (apropo: Marilyn e peste tot, inclusiv pictată pe calcanul unui hotel de 6 etaje nu departe de unde stau!)...

Rochiţa e neagră, cu un "bodice" de albinuţă, căptuşeala e albă cu picăţele (ca şi chiloţeii), iar picioarele sînt ceva de zici că nu există. Un critic englez a zis despre BB că e "ideea oricărui bărbat despre fata pe care-ar vrea s-o întîlnească la Paris"; mie mi-ar fi plăcut să-i întîlnesc picioarele, şoldurile, talia şi sînii - capul putea să şi-l ţină acasă... Trec peste cealaltă tuşică (Sophia Loren, doi ani mai tîrziu), era prea planturoasă şi avea gura prea mare pentru gustul meu, şi mă opresc mai degrabă la tanti Gina (Lollobrigida), încă foarte frumoasă în '72 - deşi rochia cu volănaşe... deh, gustul epocii. Iar alături - Kim Novak, în '59 (anul naşterii mele), alături de Cary Grant, într-un fel de togă care-i lăsa un umăr gol şi un sîn "see through"... mmm, era tare! Ce rudă e cu mine? Aşa, o verişoară mai îndepărtată de-a maică-mii... eu n-aş fi zis nu, dar oare ea ar fi zis da??

Termin cu "albumul de familie" şi trec la altă revistă. Aflu că faimosul covor roşu nu a fost întins decît abia în 1987, la a 40-a ediţie!! Şi că, iniţial - cînd Palatul Festivalului era pe locul unde este acum hotelul Noga Hilton -, vechea clădire nu avea decît 6 amărîte de trepte - faţă de 22, cît are noua clădire (inaugurată în 1983). Bieţii fotografi. Probabil că starurile se eternizau pe cele 6 trepte - cam cum face acum Sharon Stone, înainte de-a urca cele 22...

Din altă publicaţie - şi din gura lui David Robinson, un "critic veteran" cum se spune, şi bun prieten, deşi mie nu mi-a zis niciodată chestia asta - aflu că, la proiecţia specială cu Zboară cocorii al rusului Kalatozov (care avea să primească Palme d'Or-ul în 1958), nu au fost în sală decît el şi alţi patru oameni: regizorul, un alt regizor rus, Jean Cocteau şi Pablo Picasso... Totul era "în mic", pe atunci: la dejunul oferit de primar, pe insula Sainte Marguerite, toţi invitaţii (staruri, jurnalişti, staff) au încăput pe un yacht! (Astăzi, numai jurnaliştii sînt în număr de 4000!!)

În fine - pentru cine vrea să dea o petrecere în vila sa de la Cannes, revista Variety îţi spune de unde să iei cele mai delicate legume (din marché Gambetta), cele mai bune vinuri (de la magazinul "Nicolas" de pe rue d'Antibes) şi cele mai proaspete fructe de mare (de la "Chez Astoux").


16 mai 2007

Festivalul se deschide cu My Blueberry Nights al lui Wong Kar-wai, primul său film în limba engleză, produs de Harvey Weinsten (apare şi el pe la jumătatea conferinţei de presă şi se proţăpeşte lîngă ieşire, ca un buldog). Este debutul cîntăreţei Norah Jones, care nu se descurcă rău - adică, vorba lui Noel Coward, nu se-mpiedică în decoruri -, dar nici n-are mare lucru de făcut. Alături de ea, Jude Law (prezent şi la conferinţa de presă), Rachel Weisz, David Strathairn şi o de-nerecunoscut Natalie Portman, care face un rol excelent! Dar filmul, în sine, e un fel de In the Mood for Love pentru supermarket: WKW era maestrul melo-melancoliei cool, aici ne serveşte un fel de clătită-comedie romantică... Reţin o replică (Norah şi Jude, stînd la o ţigară în faţa diner-ului unde "bartenduieşte" Jude): "În curînd n-o să mai avem unde să fumăm..." Se aplaudă: nici în Palatul Festivalului nu mai ai unde să fumezi!

Apoi, la proiecţia de seară, evenimentul mult-aşteptat: Cristi Mungiu cu al său 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile (432, pe scurt)! Înainte de generic, în intervalul dintre logo-ul muzical al Cannes-ului şi filmul propriu-zis, cineva strigă tradiţionalul "Raoul!"; e super: sîntem chiar la festivalul de la Cannes, nu e nicio îndoială, iar "Raoul" - mascota sonoră a festivalului de hăt, nu mai ştiu cîte ediţii - e acolo să ne-o amintească. Închid o clipă ochii, spunînd în gînd "Hai Mungiu!", apoi îi deschid mari şi-i casc în ecran.

1 oră şi 53 de minute mai tîrziu, filmul se termină pe acordurile unei piese cîntate în duet de Angela Similea şi Cornel Constantiniu. Nu cred că am mai auzit-o vreodată, dar e clar din "epoca de aur": acţiunea filmului se petrece în 1987. Cu această mică rezervă (personal, nu simţeam nevoia muzicii uşoare la finalul unui film fără orice muzică - aşa cum n-am simţit nici la Moartea domnului Lăzărescu), nu pot decît să mă înclin în faţa filmului: 432 este impecabil cap-coadă, are un scenariu beton, dialoguri incredibil de naturale, interpretări perfecte şi un suspans care te ţine cu sufletul la gură pînă la final! Şi nu este un film "despre avort" (aşa cum nici Lăzărescu nu era "despre sistemul medical"), ci despre solidaritate (şi responsabilitate individuală) în vremuri de ciumă... Bravo Mungiu!

Sînt sunat imediat pentru o corespondenţă telefonică, după care mă culc împăcat, cu sentimentul datoriei împlinite.


17 mai 2007

De dimineaţă, Zodiac al lui David Fincher (care mă lasă rece), la prînz Triangle al maeştrilor hongkonghezi Tsui Hark, Ringo Lam, Johnnie To (unde-s trei puterea descreşte...), iar seara Izgnanie al rusului Zviaghinţev (lung, lent, metafizic, cu o imagine uluitor de frumoasă şi o Maria Bonnevie - actriţă norvegiană care-a jucat şi-n danezul Reconstruction, iar aici vorbeşte în rusă - splendidă: luminoasă, fragilă, emoţionantă...). Culmea, filmul povesteşte tot un avort, dar Zviaghinţev îl duce în cu totul altă zonă.

Cronicile la Mungiu sînt - toate - foarte bune! Iar pe lîngă cronici, toţi străinii cu care mă-ntîlnesc mă felicită pentru 432 - de parcă eu l-aş fi făcut... Mă culc fericit.


18 mai 2007

Sar fără remuşcări peste cele două filme franţuzeşti (Les chansons d'amour al lui Christophe Honoré şi Boarding Gate al lui Olivier Assayas) şi mă rezerv pentru documentarul altui francez - Barbet Schroeder cu al său fascinant L'avocat de la terreur, despre "maître" Jacques Vergès, avocatul tuturor criminalilor... Ies din sală odată cu Cristi Puiu (care e-n juriul Un certain regard) şi comentăm. Apoi mă-ntîlnesc cu Mirela Nagâţ de la Ştirile TVR1, căreia-i promisesem impresii de la filmul lui Mungiu; eu, care de obicei mă feresc să fac predicţii (numai cine n-a fost la Cannes timp de zece ani nu ştie cît de ridicol e să faci predicţii aici, ca la Oscaruri: niciodată nu se-mplinesc!), mă risc spunînd ceva de genul: N-ar fi exclus ca 432 să primească un premiu - preşedintele juriului, Stephen Frears, făcea pe la-nceputul carierei sale filme cam la fel de "minimaliste", iar în juriu sînt nu mai puţin de patru actriţe - Maggie Cheung, Toni Collette, Maria de Medeiros şi Sarah Polley - care vor fi, cu siguranţă, sensibile la "subiect"... de mi-ar fi gura aurită! După proiecţia de seară (cu No Country for Old Men al fraţilor Coen: cel mai bun film al lor din ultima vreme, cu un Javier Bardem genial!), mă-ndrept - căznit - spre "petrecerea românească" de pe plaja Rado (între Carlton şi Martinez), unde vine şi echipa de la 432; e prima oară cînd îi îmbrăţişez pe toţi - de la "Kiki" şi Izabela la Anamaria, Laura şi Vlad... Atmosfera e tot atît de "românească" precum un cocteil oferit de delegaţia Islandei. Dar spre 12 noaptea (cînd mă uit la ceas, deşi ceasul "interior" îmi spunea deja că e ora de culcare) nu rezist unui "medley" pe ringul de dans cu inevitabilul & inconturnabilul & irezistibilul "I Will Survive", urmat de "Dragostea din tei"! Gata, am bifat şi "impresia artistică", e timpul să fac nani...


19 mai 2007

Sar şi peste Sicko-ul lui Michael Moore (documentar despre sistemul medical realizat de cel mai "umflat" - la propriu şi la figurat - "palmdorizat") şi prefer să mă duc la Soom-ul lui Kim Ki-duk (frumos & fioros), iar pe urmă la Actrices al Valeriei Bruni-Tedeschi (simpatic & tonic), unde - la ieşire - mă-ntîlnesc din nou cu Puiu, apoi cu David Robinson (cel cu Zboară cocorii şi cinci oameni în sală). Simt deja efectele "oboselii de Cannes", care se instalează pe la sfîrşitul primei săptămîni - şi nu te mai lasă. E sîmbătă seara, cînd toată lumea şi-a aranjat un party, sau un sex-party... eu mă culc cu găinile, noapte bună!


20 mai 2007

În Le film français, poze de la "urcarea treptelor": Darryl Hannah (încă yummy...) într-o rochie verde, Maggie Cheung într-o rochie şic, cu picouri mari negre şi lanţuri cu panda la gît (culmea e că, pe ea, "pică" bine!), Leo DiCaprio la braţ cu surorile Conners, regizoare cică (îmbrăcate în rochii d-alea cu talie înaltă, de zici că-s toate gravide), Almodovar cu, hodoronc-tronc, Sarah Polley (cu un fel de melcişori în păr) şi una bucată frate Coen, Joel, alături de Javier Bardem şi Josh Brolin (protagoniştii filmului lor), ca "the men in black"... cool! Văd Chacun son cinéma, un film în vreo 30 de scheciuri comandat de "boss"-ul Cannes-ului, dl Gilles Jacob în persoană - unele (cele mai multe) mai bune, altele (puţine) mai rele, cîteva excelente -, apoi frigorificul Import / Export al austriacului Ulrich Seidl, care împarte criticii în pro şi contra. E un film semi-documentar, dur şi fără speranţă, care - printre atîtea vedete, toalete şi fiţe cîte fire de păr în cap - pare un lucrător de la pompe funebre venit să strice petrecerea. Pas mal! Mă culc satisfăcut.


21, 22, 23, 24, 25, 26 mai 2007

Pe "repede înainte", că nu mai e loc... Deci: văzut Paranoid Park al lui Gus Van Sant (simplu & suplu, de o fluiditate la care n-ajungi decît cînd eşti maestru), Stellet Licht al mexicanului Carlos Reygadas (cu siguranţă, cel mai ambiţios film din competiţie, vizual superb, contemplativ şi hipnotic) şi jubilatorul Death Proof al lui Tarantino (o ţăcăneală fără limite şi fără mofturi pe care nu ţi-e permiţi decît cînd eşti deja "clasic"), Auf der Anderen Seite al turco-germanului Fatih Akin (o semi-dezamăgire: sub puternicul Gegen die Wand, telefonat şi tezist) şi jumate din Secret Sunshine (sud-coreean, adică ciudat) şi din Alexandra rusului Sokurov (filmat în Cecenia, cu cîntăreaţa de operă Galina Vişnievskaia - văduva lui Rostropovici - în rolul titular; un fel de "Babet pleacă la război"...). Beneficiez de plăcerea unui "junket" cu Gus Van S.! Tipu' e la fel de cool ca filmele pe care le face...

Mă sună Mihaela Spineanu, care e-n Cannes pentru o zi - sau două -, dar e imposibil să ne vedem; măcar am respirat acelaşi aer ,-) Îmi iau "zi liberă" şi mă duc la plajă la Saint Tropez (80 km de Cannes) cu Dorin N. - că doar n-am omorît pe nimeni şi am şi eu dreptul la puţin bronz de Coasta de Azur (şi nu, în sălile întunecoase nu te bronzezi!)... Mai văd We Own the Night al lui James Gray (solid, bine jucat) şi japonezul Mogari No Mori (foarte frumos, dar la care adorm...). Între acestea - California Dreamin' (nesfîrşit) al regretatului Cristian Nemescu: imperfect (căci neterminat) şi emoţionant. Tot în Le film français, "mutrele zilei": nelipsita (Lff se întreabă "Ce-ar fi covorul roşu fără ea?") Sharon Stone (rochie lucioasă culoarea petrolului şi capă de blăniţă kaki închis; capa aş fi lăsat-o la hotel), legendarul Michael Cimino (la al nu-ştiu-cîtelea face-lift, acum pare sosia lui k.d.lang), Jim Jarmusch şi Nanni Moretti (amin2 cool), Manoel de Oliveira (98 de ani!), Marina Hands ("statuia Libertăţii" fără făclie) şi Emmanuelle Seigner (sexy şic), cîntăreaţa Lio cu un ditamai macul roşu tatuat pe umărul stîng, marea actriţă germană Hanna Schygulla (mult prea decoltată pentru vîrsta ei şi cu părul turbat deasupra unui soi de turban...), Sabine Azéma (altă decoltată) şi-n altă poză Fanny Ardant (tot decoltată, dar cît de sexoasă!), Tarantino la cămaşă neagră-cravată alb-lucioasă (înconjurat de femei paietate şi lamé-late), Brad, Damon & Clooney "picture perfect" la smoking + papion, Angelina divină într-o simplissimă rochie galbenă - şi, în fine, Kylie (M., cine alta?!) într-un combinezon + sutien negru vag SM; mai aud că Sharon şi Kylie s-au dat în stambă, semi-lesby, la Gala AmFar... de ce nu mă mir?! Noi ziariştii, în schimb, am fost la "tradiţionalul dejun" oferit de primar în Suquet, unde a venit şi juriul (dar după o lungă aşteptare!); acelaşi meniu ca-n anii trecuţi, aceleaşi mutre, aceeaşi sticluţă cu ulei de măsline oferită cadou. E ultima oară cînd mă mai duc...

Ah, era să uit: văzut şi Promise Me This al lui Kusturica - groaznic!! Un fel de "Păcală pleacă la oraş" sau echivalentul unui botez la familia Prigoană, pe manele.


27 mai 2007 Palme d'Or pentru Cristian Mungiu!!!

Cu o seară înainte mersesem la "La potinière du Palais" (peste drum de sala "Debussy") pentru a sărbători Premiul FIPRESCI şi cel al Ministerului Educaţiei Naţionale pentru 432. Kiki neverosimil de calm (chiar e, sau doar se preface?!), jovial ca întotdeauna şi modest pe bune. Odată anunţat Premiul cel mare, imposibil să ne mai vedem - decît în treacăt, eu plecînd, el venind la un direct cu Realitatea TV.

De fapt, "marea nebuneală" abia a-nceput: avem primul Palme d'Or din istoria filmului românesc!! Aflu că telefonul lui s-a blocat de la cele peste 80 de apeluri primite - al meu sună într-una, SMS-uri de felicitare de la prieteni sau doar cunoscuţi, "impresii la cald" pentru posturi de radio, ziare, televiziuni... Dau un lung interviu (care trebuia să fie de numai 3 minute) în engleză, pentru BBC, în timp ce mă tîrîi pe străzile Cannes-ului cu "cina festivă" în burtă - nu aia dată de festival, ci una pe care ne-o oferim noi (Iulia, Tică şi cu mine) pe o terasă, pentru a sărbători evenimentul. Aflu mai tîrziu că, ajunşi la party-ul oficial fără invitaţii, Izabela - soţia lui Kiki - a scos "Palma" şi a arătat-o cerberilor de la intrare, întrebîndu-i dacă pot să intre cu "aşa ceva"; "În seara asta, doamnă, toţi românii sînt bineveniţi oriunde!", i s-a răspuns.

E clar că am "intrat în Europa". Dar chiar să-i fim "fruncea" - asta, cred că nimeni nu se aştepta! Aşa că Vive le Cinéma: de-acum, pe geanta de la ediţia 70, se va scrie şi numele "Cristian Mungiu" (între Nanni Moretti şi Ermanno Olmi)... Geantă latină, deh!