They're only Rolling Stones, but I like them. Nu am crescut cu muzica lor, aşa cum au făcut-o alţii, dar îmi plac pur şi simplu, fără fanatism şi emfază. Aşa cum aveam 5 ani atunci cînd a căzut comunismul, s-a întîmplat să am 21 cînd am început să ascult, iniţiată fiind de un rolling stone veritabil, şi altceva decît Angie, 22 cînd am fost la primul concert Stones, şi aproape 23 cînd i-am văzut la Bucureşti. Deşi, dacă aduni vîrstele celor patru membri, obţii o sumă care depăşeşte 250 de ani, apelativul de "bunicuţii" rock'n'roll-ului e unul din cele mai stupide cu putinţă.
Nu alergi pentru nişte pensionari pe tot stadionul, ca să prinzi primele rînduri, nu rabzi în caniculă numai ca să vezi o fosilă. Pentru că, dacă-ţi place arheologia, mergi s-o vezi pe Angela Similea, nu pe Stones. Britanicii sînt încă extrem de activi, dovadă cel mai nou turneu al lor, întins pe două veri şi încă în desfăşurare; în plus, dacă mai pui la socoteală sporul de periculozitate din meseria lor (adică Sex, Drugs and Rock'n'Roll), îţi dai seama de fapt că istoria formaţiei a depăşit cu mult cei 40 de ani şi s-a întins matusalemic peste o mulţime de generaţii. De aceea, a merge la un concert Stones înseamnă să-i tragi timpului una după ceafă. La Bucureşti, am văzut nişte fani englezi, genul de groupies emoţionali care-şi urmează formaţia peste tot: mai aveau puţin şi atingeau al 150-lea concert Stones, chestiune care le-a permis, probabil, să trăiască viaţa asta deja de două ori.
În iulie 2007, The Rolling Stones au cîntat pentru prima dată în România, ţara în care mulţi ani s-au dus în gol, degeaba şi fără speranţă. Concertul Stones a fost revanşa pe care, sper eu, am meritat-o după cei 17 ani care au trecut de cînd Electrecord-ul şi-a cam dat duhul. Cel mai bun rezumat la toată povestea asta e mesajul de pe pancarta unui tînăr avocat din Tulcea - "Goodbye Lenin, Welcome Stones", pancartă pe care Keith Richards a văzut-o de pe scena de la Bucureşti, răsplătindu-l pe posesor cu pana lui de la chitară. Cam asta rămîne în urma Stones-ilor, certitudinea că prăbuşirea comunismului e definitivă, în ciuda agitatorilor bucurenci. Ceea ce, vorba unei foarte dragi profesoare clujene, nu e puţin lucru.