Duminică, 15 iulie 2007, la ora 19,45, adică la o jumătate de oră după ce a ajuns în Bucureşti împreună cu Rolling Stones, Bernard Fowler (backing vocal) s-a întîlnit cu noi, la City FM. Dintr-un dialog care a durat mai bine de două ore, am decupat cele mai interesante fragmente.
Cristi Chirculescu: Cum te-ai apropiat de muzică? Iniţial te pregăteai pentru o carieră în baschet...
Bernard Fowler: M-am hotărît după un meci de baschet. Cîntam pe stradă cu nişte puşti, cînd prietenul unei fete din cartier pe care o cunoşteam m-a auzit şi, cum avea nevoie de un solist pentru trupa lui, m-a invitat să cînt cu el. Cînd am început să cînt cu trupa asta, dragostea mea pentru baschet s-a terminat.
C.C.: Cum ajunge un muzician să poată acoperi atîtea genuri muzicale: jazz, blues, RnB, rock?
B.F.: Este o întrebare pe care trebuie să i-o adresezi Celui de Sus, fiindcă eu nu ştiu ce să-ţi răspund. De obicei, dacă un cîntec sau un gen mă face să mă simt bine cîntîndu-l, atunci îl cînt. Şi sînt un om dispus să încerce orice. Ştiam că trebuie să capăt experienţă şi vînam anunţurile din ziare cu "Căutăm vocalist". Mergeam la audiţii pentru orice fel de trupă, indiferent că era rock, soul sau blues. Îmi plăcea mult blues-ul, pentru că ai mei sînt din sud, din Carolina de Nord, şi datorită lor am ascultat de mic multă muzică veche.
C.C.: În urmă cu 25 de ani aveai un succes imens cu piesa trupei Beach Boys Don't Make Me Wait...
B.F.: Pe vremea aceea Beach Boys era o trupă ai cărei membri locuiau împreună, lucru care încuraja creaţia. Atunci l-am cunoscut pe Larry Le Van, un foarte cunoscut DJ din New York pe care mulţi îl consideră părintele house-ului. El era DJ rezident la Clubul Paradise Garage, locul de unde şi provine, de fapt, termenul garage. Prima editare a cîntecului a fost făcută de către un mic label independent, care se numea West End. Cred că aşa l-a auzit Chris Blackwell şi a decis să ne ofere un contract. Curios este faptul că ne-a trimis imediat în turneu în Anglia, pentru o lună, deşi single-ul nu fusese încă lansat acolo. Era o piesă destul de neobişnuită, un fel de groove cu chitară, iar în cluburile unde concertam, englezii se uitau la noi ca la nebuni. Plecam din America, unde single-ul era foarte cunoscut şi mergeam în Anglia, unde nu ne cunoştea nimeni, ceea ce ne-a descurajat destul de mult. Dar la o săptămînă după ce ne-am întors din Anglia, au început să sune telefoanele: "Single-ul e fantastic, a luat viteză!". După asta l-am cunoscut pe producătorul Bill Lazwell, care mi-a devenit prieten şi care mi-a făcut cunoştinţă cu Mick Jagger.
C.C.: Să nu ajungem aşa repede la Mick Jagger. Să vorbim despre Tackhead, de exemplu.
B.F.: Nu am cum să-l sar pe Mick Jagger pentru că povestea Tackhead are legătură cu el. Era prin '84-'85 şi aveam zece zile de pauză - eram în turneu cu Herbie Hancock. Exact cînd intram în casă, a sunat Bill Lazwell şi mi-a zis să mă duc la Londra. Nici n-am vrut să aud, dar pînă la urmă m-a convins. Am ajuns la Londra, l-am cunoscut pe Mick Jagger şi am tras voci pentru albumul său solo, She's the Boss. Apoi am plecat şi în turneu cu el. Avea o supertrupă, formată din Joe Satriani, Steven Philips şi Doug Wimbisch, oameni mari pe care nu avusesem ocazia să-i cunosc. Într-o seară m-am dus să-l văd pe Doug la Ritz Live House, unde cînta cu formula originală Tackhead. Auzindu-i, mi-am zis: "Mamă, ce bine sună! Singura chestie care lipseşte e o voce. A mea". După ce ne-am terminat treaba cu Jagger, Doug m-a chemat la Londra. Credeam că o să cînt un singur cîntec, dar am rămas în Anglia doi ani şi jumătate, cîntînd cu Tackhead.
C.C.: Acum 15 ani ai lucrat cu Yoko Ono, pe albumul Walking On Thin Ice. Cum e, în particular, Yoko Ono?
B.F.: Am cunoscut-o tot datorită lui Bill Lazwell. M-a sunat şi mi-a zis: "Uite, trag un disc cu Yoko. Dar nu te bucura prea repede, pentru că întîi vrea să ştie data naşterii şi ora exactă la care te-ai născut". Făcea nişte diagrame să vadă dacă este compatibilă cu muzicienii pe care şi-i alegea pentru lucrul în studio... Şi eu am ieşit bine, se pare. Altminteri, mi s-a părut o persoană normală, însă rece. Poate că am avut un avantaj şi prin faptul că Sean era mic, îl lua cu ea la studio, iar eu mă jucam foarte mult cu el.
C.C.: Dar cu Michael Hutchence cum ai ajuns să cînţi?
B.F.: L-am cunoscut tot pe neaşteptate. Eram un mare admirator al său şi, cînd am ajuns în Australia cu Mick Jagger, am făcut cunoştinţă cu sora lui Hutchence, dar fără să am habar a cui soră este. Într-o seară, într-un club, ea a venit şi mi-a zis: "Hai să-ţi fac cunoştinţă cu fratele meu". Cînd am văzut că-mi face cunoştinţă cu Hutchence, am rămas interzis. Apoi l-am întîlnit pe Michael în diverse studiouri, în te miri ce colţ al lumii, şi am simţit cum se creează o legătură aparte între noi. Ţineam foarte mult la el. Şi trebuie să spun că am fost cu el pe scenă ultima oară cînd el s-a aflat pe o scenă. Se întîmpla în Los Angeles, la Viper Room. În camera mea de hotel, Adam de la Counting Crows, Brian din trupa lui Zakk Wylde, Pride and Glory, Steve Salas, Michael şi cu mine repetam cîntecele pe care urma să le cîntăm. Atunci a fost prima şi ultima dată cînd am cîntat cu Hutchence. La o săptămînă după aceea s-a sinucis, iar mie mi s-a frînt inima. Asta fiindcă eu am crezut tot timpul că el era sortit să fie următorul Mick Jagger. Şi pentru că m-ai tot întrebat cu ce am rămas de pe urma fiecărei colaborări de genul acesta, am să-ţi răspund că nu sînt sigur cu ce anume rămîn. Dar simt, ştiu că o parte rămîne în mine. Aşa încît eu am mereu în inima mea ceva de dat şi de primit, se creează un fel de flux.
C.C.: Cu Charlie Watts ai înregistrat nişte albume de jazz. Cît înseamnă jazz-ul în formarea unui muzician şi cum e Watts, ca muzician de jazz?
B.F.: Înveţi mult din jazz. Auzi chestii pe care, în mod normal, nu le auzi niciodată. Charlie Watts este, de fapt, un tobar de jazz. El cîntă rock cu Rolling Stones, dar este tobar de jazz. Şi asta v-ar spune şi el, dacă l-aţi întreba.
C.C.: Să ne întoarcem la Mick Jagger şi la prima ta colaborare cu el.
B.F.: Să-ţi povestesc cum l-am cunoscut pe Mick. Bill Lazwell m-a chemat atunci la Londra şi m-a luat cu maşina de la aeroport, dar nu mi-a spus unde urmează să mergem. Pe drum însă, m-a întrebat: "Auzi, ţie îţi plac Stones-ii?". "Bineînţeles că-mi plac. Primul disc pe care mi l-a dăruit tatăl meu a fost Twelve By Five." Dintr-una într-alta, ajungem în faţa unei case, ne deschide un tip destul de musculos, care ne spune: "E în camera aia". Eu îl întrebam pe Bill din ochi: "Care el?". Cînd am intrat în cameră, mi s-au înmuiat picioarele. Mick stătea pe jos şi cînta la chitară. Mă uitam la el şi nu-mi venea să cred că e chiar Mick Jagger. M-am întors spre Bill şi am bătut mărunt din buze: "De ce naiba nu mi-ai zis unde mă aduci?". Eram de-a dreptul blocat. Mick m-a invitat lîngă el, pe podea, am stat şi am cîntat toată noaptea, iar a doua zi eram deja în studio şi trăgeam voci pentru album.
C.C.: Cum e să fii alături pe scenă, dar şi în afara scenei, cu Rolling Stones, unul dintre cele mai puternice brand-uri din lume?
B.F.: Eu aş spune că este cel mai puternic brand din lume. Este, fără îndoială, o onoare. Sînt cu ei de 20 de ani şi pot să vă spun un singur lucru: acolo nu se îmbătrîneşte. În afara scenei e o mare familie. Le ştiu familiile, le ştiu copiii şi nepoţii... Sînt oameni care au lucrat cu Stones-ii, chiar mai mult de 20 de ani, dar nu consecutiv. Eu sînt singurul care lucrează cu ei de 20 de ani încontinuu... Cred că mă plac! Sîntem o maşinărie care funcţionează perfect, dar asta se întîmplă în turneu. Cînd se compune, nu e vorba de o maşină, se porneşte de la ceva foarte mic. E un privilegiu să fii acolo cînd începe să se nască un cîntec. Şi el se naşte ca la toată lumea, dintr-o mică idee, un acord de chitară sau aşa ceva.
C.C.: Te-am văzut cîntînd cu Brian Johnson (AC/DC) şi Roger Daltrey (The Who) într-un club. Cum ţi se pare cîntarea în club faţă de cea de pe stadion?
B.F.: Evident, mult mai intimă şi mai plăcută. Simţi publicul mult mai aproape în club. Îţi dăruieşte mai mult decît cei 50.000 de oameni de pe un stadion, fără supărare. Cînd nu sînt în turneu, cînt într-un club din Los Angeles, care se numeşte The Joint, în fiecare luni seara. Mi se pare o modalitate bună de a ţine legătura cu publicul. În plus, dacă vreun muzician vine în oraş, i se spune de club, vine şi aşa iese un jam session de toată frumuseţea.
C.C.: Anul trecut ai lansat primul tău disc solo, Friends with Privileges, pe care cîntă o grămadă de nume mari: Waddy Wachtel, Dave Abruzzi, Steve Lukather, Joe Elliott, Ron Wood... Ce ne poţi spune despre el şi de ce ai scos un album solo abia acum?
B.F.: Titlul albumului spune destul de mult. Toţi aceştia sînt oameni pe care am avut onoarea să-i cunosc şi să cînt cu ei de-a lungul anilor. Aşa că i-am invitat să cînte, la rîndul lor, pe discul meu. Sînt foarte multe genuri pe Friends with Privileges, asta pentru că eu însumi sînt ataşat de toate aceste genuri, dar şi pentru că, în zilele noastre, oamenii îşi pot cumpăra o singură melodie de pe un album, cea care le place. Eu compun de mult timp şi pentru mine, fiindcă atunci cînd Rolling Stones nu lucrează, trebuie să fac ceva. Eu nu-mi doream însă neapărat un album, ci o trupă. Numai că o trupă este foarte greu de ţinut. Sînt atîtea oferte tentante pentru muzicieni, încît e greu să-i ţii împreună. E greu şi să ai grijă de ei, şi să negociezi cu fiecare. Aşa că am preferat să fac un album, al meu, iar despre trupă, mai vorbim. Poate ne vedem aici, în România, prin octombrie-noiembrie anul acesta, cu trupa mea şi cîntecele mele, ce ziceţi?
(traducere de Ana M. Călin)